Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Carol I, regele ziditor

Carol I, regele ziditor

Galerie foto (9) Galerie foto (9) Documentar
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 11 Mai, 2022

La 11 mai, în urmă cu 156 de ani, începea prima zi din lunga domnie a lui Carol I, regele care a consolidat statul român fondat prin unirea de la 1859. Cu numai o zi înainte, în 10 mai, jurase cu mâna pe Evanghelie și pe cruce să slujească poporul pentru care-și lăsase țara natală și părinții, devenind domnitorul Principatelor Unite Române. A vrut să fie un veritabil român, așa cum a declarat încă de la sosire, construind cu seriozitate și perseverență modernitatea statului care l-a făcut rege.

În 10 mai 1866, după ce călătorise incognito din Germania până în România, principele Carol de Hohenzollern își făcea, alături de omul politic liberal Ion Brătianu și de câțiva boieri munteni, intrarea solemnă în București. A fost și momentul în care a devenit domn, 11 mai fiind apoi prima zi dintr-o domnie ce se va întinde pe durata a 48 de ani și care va schimba total înfățișarea tânărului și fragilului stat român.

Încă din primele zile, după cum consemnează jurnalistul german Paul Lindenberg în volumul Regele Carol I al României, principele a solicitat rapoarte amănunțite de la miniștrii guvernului. Dorea să știe care sunt neajunsurile cele mai însemnate cu care se confruntă o țară lipsită de mijloacele moderne ale vremii, preponderent rurală, cu destule probleme legate de nerecu­noașterea independenței sale, cu suficiente convulsii în sânul clasei conducătoare a boierimii și cu lipsuri mari în organizarea administrativă, a armatei și a infrastructurii. Dar, în aceeași măsură, dorea să înțeleagă poporul în mijlocul căruia venise: să priceapă cum gândește omul de rând, ce simte, ce năzuințe, dar și ce nevoi are. În volumul Regele Carol al României - O biografie, de Mite Kremnitz, este excelent surprinsă această curiozitate a celui care va deveni primul rege al românilor, dar și felul său rafinat de a observa și înțelege psihologia celor cu care intra în contact. „El căuta să vie personal în atingere cu toate clasele poporului său, călătorea prin țară, în toate părțile și totdeauna în felul cel mai cunoscut de români, cu căruța poștei. Trăgea în gazdă la boieri de cei mai cu vază, ca să le priceapă mai bine părerile și să le poată prețui după vrednicie și să le cunoască în înseși casele lor felul de viață. A cercetat cele mai multe mănăstiri din țara sa, cea așa de bogată în sfinte lăcașuri, în care el a găsit o lepădare de lume, mai ca și la inzi, și o deplină topire a sufletelor în sufletul naturii. El s-a adâncit cu mintea atât în limba poporului, cât și în religia ortodoxă a țării sale”.

Bucureștii capătă chip de oraș european

A vrut să „pună rânduială”, cum spuneau boierii români ai vremii, și a făcut asta cu pași fermi și din ce în ce mai repezi. Observatorii epocii apreciază că ritmul în care s-a dezvoltat România în anii de domnie ai lui Carol are, în epocă, un singur corespondent ca amplitudine - felul în care s-a dezvoltat Japonia. Fapt care spune mult despre capacitatea regelui de a fi înțeles că fără dezvoltare, așezat într-o răscruce de Europă, acest stat nu ar fi avut mari șanse de supraviețuire.

A început cu București, oraș pe care la venirea sa, în 1866, îl găsise într-o stare precară, adesea oferind imagini dure și condiții improprii de locuit. Aici, povestește Paul Lindenberg, „au fost trasate şi amenajate noi străzi şi bulevarde, Dâmboviţa, acel râuleţ leneş ce curge prin capitală, responsabil în trecut de inundarea an de an a cartierelor joase, a fost regularizată treptat, s-a început cu construirea de hale de piaţă şi, în plus, s-au luat măsuri de ameliorare a drumurilor ce duceau spre localităţile apropiate, folosindu-se în acest scop puşcăriaşi sub pază militară”.

Tot din Capitală a pornit și unul dintre proiectele sale fundamentale - crearea atât de necesarei rețele de căi ferate, care în 1906 avea să ajungă la 3.180 de kilometri. La mijlocul lui octombrie 1867, în timpul lucrărilor la linia ferată București-Giurgiu, Carol I a întreprins „o scurtă călătorie de probă - prima călătorie cu trenul pe pământ românesc”, după cum apreciază, în volumul său, Paul Lindenberg. Această linie a fost inaugurată la 31 octombrie 1869, la fel și prima gară a Bucureștilor: Filaret. Trei ani mai târziu, la 25 septembrie 1872, avea să se înființeze una dintre cele mai cunoscute gări românești - Gara de Nord din Bucureşti, numită, până în anul 1888, Gara Târgoviştii. Tot în 1872, de la 26 decembrie, bucureștenii au început a călători în interiorul orașului cu tramvaiul cu cai.

Apoi, în 1879, a fost dată în folosinţă și prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti-Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov-Predeal.

Reformarea învățământului public

A fost pe deplin conștient însă că dezvoltarea unei țări, așezarea ei pe fundamente solide, nu poate fi făcută în afara educației. Așa că pe întreg parcursul perioadei sale de domnie a fost preocupat în mod constant de învățământul public „pentru toate categoriile sociale, mai ales pentru cele defavorizate”. A reușit, din acest punct de vedere, să facă mult, într-un timp relativ scurt, grație perseverenței cu care a abordat acest domeniu, dar mai ales grație relației de încredere pe care a avut-o cu ministrul Spiru Haret, rămas în istorie drept reformatorul sistemului românesc de educație. Într-o comunicare pe tema „Carol I și reformele educației naționale”, academicianul Mircea Dumitru aprecia că „reforma învățământului din vremea regelui Carol I avea la bază trei legi fundamentale aflate într-o relație profundă de coerență și echilibru: legea învățământului primar şi normal-primar din 1896, legea învățământului secundar și superior din 1898 și legea învățământului profesional din 1899”. Iar în spiritul pedagogiei germane, educația trebuia să aibă în vedere „atât formarea generală a individului, cât și dezvoltarea com­petențelor profesionale și vocaționale necesare dezvoltării plenare și consolidării statului”. În numai 13 ani (1899-1912), populația alfabetizată a României s-a dublat, crescând de la 22% la 40%. Aceeași creștere spectaculoasă s-a înregistrat și în mediul rural, unde, spune academicianul Mircea Dumitru, numărul celor alfabetizați a crescut, în perioada 1899-1909, de la 15,20% la 34,70%.

Este considerat fondatorul mai multor universităţi şi colegii naţionale (licee) din țară, cele mai multe funcţionale și în prezent. Paul Lindenberg nota în volumul său că regele obișnuia să asiste frecvent la examene şi îndemna la adoptarea noilor metode de predare: „De asemenea, el a plătit din propriul buget 30.000 de franci pentru a comanda la Paris un atlas, primul care a apărut în limba română şi pentru România şi care a fost distribuit gratis tuturor şcolilor”.

Academia Română, susținută în permanență de rege

Carol I a simțit însă și necesitatea sprijinirii unui for spiritual care să traseze mari proiecte culturale naționale și să omogenizeze societatea românească în formare. La 1 aprilie 1866 fusese fondată Societatea Literară Română, prin decret al Locotenenţei Domneşti, cu scopul de a stabili ortografia limbii române, dar și de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române. În același an, în 24 august, au fost adoptate statutul de funcționare și structura Societăţii Academice Române, care a început să funcționeze efectiv din 1867. Sub această denumire va funcționa până în 29 martie 1879, când, prin înalt decret, Societatea Academică Română a fost declarată institut național, cu denumirea Academia Română, având „de scop cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”. Momentul întemeierii Academiei este evocat și de Paul Lindenberg: „Principele saluta cu bucurie înfiinţarea Societăţii Literare, transformată curând, spre cea mai rodnică activitate, în Academia Română, al cărei scop primordial era editarea unei gramatici româneşti unitare şi a unui dicţionar etimologic român, menite să unească pe tărâm spiritual diferitele populaţii româneşti trăitoare în Ungaria, Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Macedonia. Pe membrii societăţii, a cărei preşedinţie de onoare o acceptase cu plăcere, principele i-a adunat în jurul său la Cotroceni, unde le-a oferit un dineu la care s-au discutat în mod detaliat sarcinile noii Academii”. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600.000 de lei.

Modernizatorul

Odată cu educația, și celelalte domenii au avut parte de atenția regelui Carol I. România a intrat într-un viguros proces de modernizare, atât în ceea ce privește industria, agricultura, cât și economia, infrastructura de transport, arhitectura urbană. În timpul domniei sale s-au construit căi ferate, gări, porturi, a fost realizat un sistem naţional de apărare, armata a fost modernizată, a fost construită prima rafinărie de petrol din lume, la Ploiești, dar și cel mai lung pod din Europa, cel de peste Dunăre, de la Cernavodă, care lega Dobrogea de restul țării.

Numai câteva exemple vorbesc de la sine despre efervescența muncii de constructor și modernizator pe care și-a asumat-o. Astfel, în 1867 a introdus sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului. În 1875 s-a înființat Fabrica de ulei vegetal din Bucureşti, iar în 15 decembrie același an a început să funcționeze „Banca de București”.

La 8 iunie 1897 a fost pusă, în prezența lui Carol I, piatra de temelie a Palatului Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie (CEC). Palatul a fost inaugurat în anul 1900. Iar la 29 aprilie 1880 a fost înființată Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.

De asemenea, la 23 aprilie 1887, Catedrala Mitropolitană Iași a fost sfințită în prezența Familiei Regale a României, în 1888 a fost ­inaugurat Ateneul Român, iar în 14 martie 1895, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I”, actuala Bibliotecă Centrală Universitară din București. Un alt moment important a fost recunoașterea, la 13 mai 1885, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol.

„Societatea Naţională de Cruce Roşie a României” poartă tot pecetea regelui reformator, fiind înființată la 16 iulie 1876. La fel, „Observatorul Astronomic” cu planetariu („Observatorul Popular”), înființat în anul 1908. De numele lui se leagă și promulgarea, la 17 ianuarie 1906, a primei Legi a Brevetelor de Invenţie şi înfiinţarea „Biroului Brevetelor” (azi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). Tot în timpul domniei lui Carol I s-au construit, în anul 1906, 40 de spitale rurale, dintre care unele funcționează şi astăzi.

Portretul unui rege

La 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei din București a avut loc ceremonia de încoronare a lui Carol I și a soției sale, Elisabeta, aceștia devenind primii regi ai României. Se întâmpla după obţinerea independenţei țării faţă de Imperiul Otoman, în 10 mai 1877, în urma războiului ruso-româno-turc, prin lupta armatei române conduse de domnitorul Carol. România a devenit astfel regat independent şi suveran.

Stabilitatea politică, seriozitatea și rigoarea în acțiune a regelui au constituit fundalul sănătos ce a permis realizarea marilor progrese atât în plan politic, economic şi social, cât şi în plan demografic şi cultural. O bună caracterizare a lui Carol I a fost realizată, chiar în epocă, de etnograful Alexandru Tzigara-Samurcaş, care afirma că „trata deopotrivă pe toţi oamenii politici români: fără simpatie, nici antipatie, ci numai pentru utilitatea lor politică. El primea ca miniştri chiar pe aceia dintre oamenii politici care îl combătuseră şi ofensaseră personal. Dar fără ezitare, când crezu nemerit din punct de vedere politic, el lăsă să cadă chiar pe Brătianu, căruia îi datora Coroana. El guverna strict parlamentar şi totuşi exercita o foarte puternică influenţă, nu numai asupra mersului afacerilor externe, ci chiar asupra politicei din lăuntru a ţării”.

Ca om, era, după cum îl caracteriza regina Maria, în volumul al II-lea din Povestea vieții mele, „puternic, tăcut, adevărat stăpân, dominând asupra tuturor acelora care atârnau de el. (…) era cumpănit la minte, cum rar s-a văzut. Regele Carol nu avea nici o năzuință omenească, își stăpânea cu aceeași putere inima ca și nervii și dorințele; lăsase în urma lui toate patimile. Sta singur în fața vieții, cu ochiul limpede, cu voința de fier; nu-l mânau nici o simpatie și nici o antipatie personală, era nepărtinitor, impersonal, prevăzător și credea în dreptul lui de a domni”.

S-a stins din viață după 48 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria țării, la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleș, reședința regală de vară. Au fost anii în care regele Carol I a modificat complet imaginea României în Europa, transformând-o dintr-un stat firav într-unul cu anvergură și însemnătate. În felul său auster, reținut, primul rege al românilor a învățat să iubească țara în care venise la 1866 și, mai ales, i-a înțeles firea, năravurile, dar și calitățile. Sentința rostită în ziua în care a jurat credință României - „Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit român” - a sporit în substanță până în cea din urmă clipă.