Puţine lucruri pământeşti ni s-au păstrat de la Maica Domnului, întrucât smerenia sa a fost atât de mare, încât nu a lăsat nimic scris şi nici Evangheliştii nu au consemnat decât foarte puţine lucruri despre ea. Există însă în Efes o casă unde se crede că a locuit în ultimii ani Fecioara Maria.
În Turcia de astăzi, între localităţile Efes şi Seljuk, se consideră a fi casa unde Fecioara Maria a locuit în ultimii ani ai vieţii sale. După Învierea lui Iisus Hristos, Maica Domnului a fost însoţită de către Apostolul Ioan, cel căruia aceasta i-a fost lăsată în grijă de Însuşi Mântuitorul, care a spus de pe Cruce: „Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi în ceasul acela ucenicul a luat-o la sine“ (Ioan 19, 26-27).
Actuala clădire se pare că nu este cea originală, arheologii care au cercetat zidurile concluzionând că este o construcţie datând din secolele al VI-lea - al VII-lea. Dar respectiva construcţie este ridicată pe nişte ruine, lucru obişnuit când vine vorba de clădirile foarte vechi şi cu mare importanţă istorică. Nu puţine biserici moderne sunt construite pe rămăşiţele altora mai vechi.
De istoria din perioada modernă a casei Maicii Domnului se leagă viziunile unei călugăriţe din Germania, pe nume Anne Catherine Emmerich (1774-1824), care, fără să fi văzut vreodată respectivele locuri aflate la mii de kilometri de mănăstirea pe care ea nu o părăsise niciodată, ar fi descris ceea ce i se arătase în vis. Călugăriţa a fost ţintuită ani de zile la pat, iar poetul Clemens Brentano a notat viziunile ei, deşi unii consideră că ar fi „invenţiile“ sale, şi nu povestirile pioasei călugăriţe. Cert este că notiţele au păstrat informaţii reale despre casa care a fost descoperită mai târziu lângă Efes.
În notiţele lui Brentano apare o clădire de formă rectangulară, din piatră, exact ca aceea zidită de către Apostolul Ioan pentru Maica Domnului. Casa avea două camere, una dintre ele avea o vatră şi o absidă, a doua cameră era străbătută de un izvor. Izvoraşul există şi acum, iar credincioşii dau mărturie că apa are puteri tămăduitoare, casa din Efes fiind plină de iconiţe, cruciuliţe, brăţări şi inele ale celor care s-au vindecat în acel loc.
Primul care a pornit să verifice însemnările lui Brentano a fost preotul francez Julien Gouyet, care în 1881 a întreprins o călătorie în Turcia şi a reuşit să găsească clădirea, dar epistolele lui către episcopii din Roma şi Paris nu au generat interesul scontat de el. A urmat călătoria a doi preoţi aparţinând Ordinului „Sfântul Lazăr“, care împreună cu două oficialităţi catolice au găsit în anul 1891 o mică capelă aflată în ruină, cu o statuie a Fecioarei Maria, şi ea în stare de degradare. Astfel începe istoria modernă a pelerinajelor la casa Maicii Domnului, loc respectat nu doar de către creştini, ci şi de către musulmani. Şi în vremurile noastre casa se află în grija călugărilor din ordinul amintit, înăuntru se slujeşte zilnic Liturghia. Casa este din piatră, în forma literei T, are două camere, cum apărea şi în pretinsa viziune a călugăriţei. Un loc paşnic, unde credincioşii se pot reculege, ruga şi unde pot visa la cea care a fost Maica lui Dumnezeu pe pământ.
Cum vieţuia Maica Domnului în lume
Dorinţa de a nu fi în prim-plan, adică o adâncă smerenie, a Fecioarei Maria, cea care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii“, a făcut să nu avem astăzi prea multe informaţii despre ea - nici în ceea ce priveşte lucrurile pe care le vorbea cu Apostolii pe care îi însoţea în călătoriile de propovăduire a creştinismului abia născut, nici despre felul ei de a fi. Există, totuşi, o descriere a Fecioarei Maria. Această mărturie despre Maica Domnului a ajuns la noi datorită lui Epifanie Monahul, autorul lucrării „Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei“. Iată cum este zugrăvită Maica Domnului în această lucrare: „De statură era mijlocie, iar unii spun că era ceva peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul blonziu, ochii frumoşi de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele şi faţa lungi, plină de graţie şi frumuseţe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatinsă de moliciune, având o smerenie covârşitoare, de aceea, cum însăşi a zis, a căutat spre ea Dumnezeu (Lc. 1, 46-48); iubea şi purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei văl (mapharion)“.
Tot Monahul Epifanie mai lasă posterităţii informaţii despre felul ei de a fi: „Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puţin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală faţă de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind şi închinându-se oricărui om, astfel încât toţi se mirau de înţelegerea şi vorba ei“. Alt mare sfânt care a cercetat viaţa Sfintei Fecioare a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul. El tâlcuieşte de la prorocul David: „Faptul că «e înveşmântată în văl de aur şi gătită în culori felurite» (Ps. 44, 11) vrea să ne arate că harurile şi podoabele Fericitei Fecioare sunt şi ele felurite şi toate sunt aduse şi gătite de unicul Duh Sfânt“. „De aceea, Scriptura vorbeşte despre înfăţişarea ei trupească şi despre podoabele ei, fiindcă totul la ea a fost minunat, faimos şi vestit. (…) S-a îmbrăcat în frumuseţe şi s-a încins în tărie şi, de aceea, este potrivit să rostim despre ea şi cuvântul următor: «S-a bucurat în zilele de pe urmă» (Ps. 29, 44) ca Împărăteasă a toate“. Despre frumuseţea interioară a Fecioarei, tot el spune: „Femei fără număr au avut bogăţii spirituale sau materiale. Multe au avut putere, dar tu le-ai întrecut pe toate prin fire şi prin cunoaştere, ai sporit mai mult decât toate în harul dumnezeiesc printr-o naştere mai presus de fire“. Iată câteva feluri în care Profetul David o descrie pe Fecioara Maria: „Muntele lui Dumnezeu în care a binevoit Dumnezeu să locuiască“, „Chivotul sfinţirii pentru odihna Domnului“, „Sionul care a plăcut lui Dumnezeu şi pe care Şi l-a ales drept sălaş“.
Mama Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânta Elisabeta, care era verişoară cu Fecioara Maria, a recunoscut în ea pe Maica lui Hristos, după semnul că pruncul - Înaintemergătorul încă nenăscut - i-a săltat în pântece de bucurie când a apărut Fecioara în pragul casei ei, ocazie cu care i-a adresat cuvintele celebre: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău!“ Fecioara Maria a spus atunci şi cuvinte profetice despre sine, dar şi cuvinte care transcend situaţia sa şi răsfiră peste lume o adâncă învăţătură despre raportul corect dintre om şi Dumnezeu: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipita pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac“ (Luca 1, 46-55).
