Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Catedrala Mântuirii Neamului – desăvârșirea unui ideal

Catedrala Mântuirii Neamului – desăvârșirea unui ideal

Galerie foto (5) Documentar
Un articol de: Arhim. Policarp Chiţulescu - 03 Noi, 2018

Obținerea independenței de către Principatele Române Unite (1877-1878) a dat naștere proiectului de zidire în București a unei catedrale încăpătoare, necesară românilor la marile sărbători naționale și religioase. Abia după ce România a devenit monarhie (1881), Regele Carol I a putut aduce în discuție, în 1884, în fața deputaților, un proiect de înălțare a unei catedrale naționale. Un astfel de edificiu necesita un buget important, care mereu era acordat pentru alte nevoi ale țării și, în afară de aceasta, interveneau totdeauna disputele legate de alegerea amplasamentului viitoarei catedrale, a arhitectului și a antreprenorilor, la care s-a adăugat izbucnirea Primului Război Mondial. Toate acestea au constituit tot atâția factori care au condus la amânarea zidirii catedralei, dar nu la stingerea inițiativei și a dorinței.

Realizarea României Mari (1918) a generat o însuflețire de mari proporții în rândul intelectualilor, al tinerilor talentați și în inimile preoțimii române. Împlinirea visului primit ca moștenire și ca datorie, din generație în generație, de a vedea Țara Românească, Moldova, Transilvania, Basarabia și Bucovina unite sub un singur sceptru, a deschis noi orizonturi pentru spiritul neamului românesc. Acum, s-a redeschis, cu mai multă energie, problema ridicării edificiilor-simbol în România Nouă.

În data de 10 mai 1920, Regele Ferdinand a trimis o scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin care cerea binecuvântarea ierarhilor pentru reluarea proiectului unei Biserici a Mântuirii. Monarhul își motiva dorința (insuflată cu putere de viitorul Patriarh, pe atunci Mitropolitul primat, Miron Cristea), arătând că: Înfăptuirea unității politice a tuturor românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului conducea inevitabil la necesitatea de a înfăptui un gest de recunoștință și de a aduce slavă lui Dumnezeu de către întreg neamul românesc unit. Acest gest se numea pentru Regele Ferdinand Biserica (Catedrala) Mântuirii Neamului. Tot Regele Ferdinand spunea despre catedrală: Suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați. Anii au trecut în continuare.

Binecuvântarea primului loc destinat ridicării catedralei

În 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie. O nouă și dificilă organizare se cerea în viața noii Patriarhii. La doar câteva zile după întronizarea sa ca Patriarh, Miron Cristea a readus în atenția statului problema catedralei, având susți­nerea lui Ionel I.C. Brătianu, șeful Guvernului de atunci.

Abia peste patru ani, în 1929, după numeroase dezbateri publice, polemici și încercări, avea să se întâmple un pas concret în realizarea proiectului marii catedrale. Din cele trei locuri propuse pentru construcție a fost ales cel de la baza Dealului Patriarhiei de azi, în fosta piață Bibescu-Vodă. Locul era în mod evident legat de vechea catedrală, de Reședința Patriarhală și de întreaga administrație bisericească aflată acolo în activitate. Momentul sfințirii era unul simbolic și el și avea să se desfă­șoare în cadrul festivităților (amânate o vreme) prilejuite de împlinirea a 10 ani de la Unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu patria-mamă. Sfințirea locului marcat prin așezarea unei cruci s-a oficiat în prezența Familiei Regale, a membrilor Guvernului și ai Sfântului Sinod, în data de 11 mai 1929, de către Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Tit Simedrea, și el un personaj simbolic. Patriarhul Miron Cristea, care era de față, a făcut parte din delegația care a adus Regelui Ferdinand actul Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramu­reșului cu România (act adoptat în 1918), iar Episcopul Tit Simedrea, cunoscut pentru cultura și evlavia lui, era unul dintre partici­panții neînfricați alături de soldații români pe frontul Răz­boiului Reîntregirii, decorat cu mai multe medalii pentru curaj și dăruire.

Locul în care, în 1929, a fost amplasată troița, sfințită de Patriarhul Miron Cristea cu apă din râul Iordan, nu se mai cunoaște astăzi, mai ales că au avut loc sistematizări în zonă încă din 1931, urmate de valul demolărilor din perioada comunistă.

Începutul făcut în 1929 a avut un rol de simbol pentru că totul s-a oprit, de data aceasta pentru foarte mulți ani... Criza economică și politică din România și din lumea întreagă, începerea celui de-al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist în țară au întârziat, dar nu au ucis dorința veche, azi deja de 140 de ani, de a înălța Catedrala Mântuirii Nea­mului.

Înălţarea catedralei în mai puțin de 10 ani

Efortul fără seamăn, onoarea și bucuria desăvârșirii idealului de a avea o Catedrală Națională i-au revenit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Numai un întâistătător cu o credință și o perseve­rență de neclintit, înzestrat cu hărnicie și dăruire pentru crezul cu care l-au îndatorat înaintașii săi în scaunul patriarhal, a putut începe și duce la bun sfârșit în mai puțin de 10 ani înălțarea unei atât de frumoase catedrale, cu eforturile conjugate ale tuturor românilor. Mai exact, piatra de temelie a Catedralei Mântuirii Neamului s-a pus în data de 29 noiembrie 2007, pe terenul dobândit în anul 2005 prin strădania Patriarhului de fericită pomenire Teoctist Arăpașu, iar lucrările efective la ridicarea noii catedrale au început vineri, 3 septembrie 2010.

Credem că nu greșim când spunem că este un lucru rar ca un pro­iect de o atât de mare anvergu­ră să fie realizat în timp-record de mai puțin de un deceniu și să fie consacrat, mai ales în acest an aniversar pentru România și români. Biserica Ortodoxă Română a realizat cel mai serios și mai durabil proiect întru celebrarea împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire.

Patriarhul Miron Cristea considera că cei care trăiseră momentul 1918 constituiau cea mai fericită generație a neamului românesc, iar Catedrala Mântuirii Nea­mului trebuia să dovedească, prin concursul personal al fiecăruia, că este simbol văzut al unității noastre de Lege și Cre­dință, de care să ne lege și amintirea plăcută că am contribuit cu tot ce am putut la înăl­țarea ei (Cuvântare ținută în ședința festivă a Sfântului Sinod, înCatedrala Mitropolitană din Bucu­rești, la 10 mai 1920, consemnată în Condica sfântă).

În anul 2018, la împlinirea unui secol de la realizarea unității de neam a românilor, vedem, nu aievea, ci în concret, desăvârșirea acestui ideal. Catedrala mult dorită de generațiile de dinainte și de după Unire acum stă dreaptă ca o corabie nouă și puternică în așteptarea călătorilor pentru a-i purta printre valuri, având con­știința că Însuși Hristos-Dumnezeu este cârmaciul acesteia.

La 10 ani trecuți de la Marea Unire se sfințea locul pentru Catedrala Națională, dar acum, la 100 de ani de la Marea Unire, se va sfinți nu locul, ci Catedrala Mântuirii Neamului, ca recu­noștin­ță față de eroii de totdeauna ai poporului român și ca unire spirituală simbolică a tuturor românilor în fața dumnezeiescului Altar. Cu siguranță că sfințirea va fi în cer bucurie tuturor eroilor care au marcat cu sângele lor granițele țării noastre, bucurie făuritorilor Marii Uniri de la 1918 și bucurie nouă, celor de astăzi, care simțim că, abia după 100 de ani, am răsplătit jertfa și dragostea lor pentru Neam și Biserică.

Citeşte mai multe despre:   Catedrala Mantuirii Neamului