Catehumenatul, preambul al experienţei baptismale

Urmând poruncii Mântuitorului de a propovădui Evanghelia Sa la toate neamurile (Matei 28, 18-20), Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat în mai toate teritoriile cunoscute atunci, vorbind tuturor despre Hristos Cel răstignit şi înviat. Pe acelaşi temei, părinţii bisericeşti au dezvoltat aceeaşi activitate, apărând-o chiar cu riscul propriei vieţi. Din scrierile lor ne adăpăm astăzi sufletele şi ne întărim credinţa ortodoxă.

Tuturor celor care doreau să treacă la creştinism li se expuneau mai întâi adevărurile de credinţă privind crearea lumii, pronia divină, viaţa şi învăţătura Mântuitorului, pedeapsa şi viaţa veşnică. Mai apoi însă li se făceau cunoscute învăţăturile mai grele, referitoare la Sfintele Taine. Din Tradiţia Bisericii a luat naştere instituţia „catehumenatului“ sau perioada de iniţiere a celor nebotezaţi în tainele învăţăturii creştine, în perspectiva unirii baptismale cu Hristos. Aceştia se numeau „catehumeni“ în Orient, iar în Occident „discipuli“ sau „auditores“.

Prin urmare, catehumenatul constă în instrucţia cerută de Mântuitorul de la ucenicii Săi, El fiind prin urmare adevăratul întemeietor al acestei prime instituţii de pedagogie creştină. Fericitul Augustin sublinia în lucrarea sa „De Magistro“: „Noi trebuie nu numai să credem, ci şi să începem a înţelege, după cum în adevăr este scris de autoritatea divină că nimeni nu trebuie să se numească profesor pe pământ, pentru că singurul profesor este în ceruri. A-L iubi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu este a avea viaţa veşnică“.

Primele mărturii despre instituţia catehumenatului

Cele dintâi mărturii despre instruirea noilor veniţi pentru intrarea în creştinism le găsim în Apologia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful. El arată că înaintea primirii la botez, candidaţii trebuiau să cunoască doctrina Bisericii şi să-şi schimbe viaţa prin pocăinţă. Abia după aceea erau botezaţi în numele Sfintei Treimi şi se socoteau a fi la începutul unei vieţi noi. Sfântul Iustin nu precizează însă cât timp ţinea pregătirea sau cum era ea în detaliu.

Mai târziu, în secolul al III-lea, scriitorul bisericesc Tertulian (240) face câteva precizări despre catehumenii din Africa de Nord, vizând mai mult procedura practică a botezării. Astfel, după perioada educării, fiecare candidat la botez avea datoria să se roage neîncetat, să privegheze şi să-şi mărturisească păcatele. Urma apoi ceremonialul destul de sumar al botezului, prin care neofiţii erau coborâţi în apă, rosteau lepădările şi erau botezaţi prin afundare de trei ori în numele Sfintei Treimi. Urma imediat, aşa cum este şi practica prezentă a Bisericii Răsăritene, mirungerea şi apoi cuminecarea.

Alte însemnări despre instituţia catehumenatului mai găsim şi la Origen (254), conducătorul Şcolii Catehetice a Alexandriei, şi, de asemenea, la Sfântul Ciprian al Cartaginei (258).

Instituţia catehumenatului în secolul al IV-lea

Începutul secolului al IV-lea este, în ceea ce-i privea pe catehumeni, sub semnul Sinodului de la Elvira (Spania) din 306. Aici s-a stabilit perioada catehumenatului pentru doi ani, mai lungă decât cea din secolul al II-lea, care era de doar trei luni, cu precizarea că nu lungimea timpului conta, ci zelul manifestat de catehumen în pregătirea prealabilă. De aceea, pentru mulţi dintre ei această perioadă se scurta sau se prelungea, după necesitate. În răstimpul catehizărilor, catehumenii aveau dreptul să se numească „creştini“. Tot acum, în secolul al IV-lea, aflăm despre împărţirea catehumenilor în trepte de iniţiere, după nivelul de instruire şi de virtute creştină atins de fiecare. Clasele prin care trebuia să treacă la acea vreme catehumenii erau următoarele: ascultătorii, îngenunchetorii şi, în cele din urmă, iluminaţii, cu referire la cei aflaţi în pragul primirii Sfântului Botez.

Cele trei trepte ale catehumenatului

Prima categorie de catehumeni, „ascultătorii“, erau cei care declarau că vor deveni creştini şi primeau din partea episcopului binecuvântarea (sub forma punerii mâinilor şi a însemnării cu semnul Sfintei Cruci) de a asculta sfintele slujbe în biserici. Acestora li se adresează Fericitul Augustin în scrierea „De catehizandis rudibus“, pe la anul 400, vorbindu-le despre creaţie, căderea primilor oameni, despre viaţa şi moartea Mântuitorului, întemeierea Bisericii şi Judecata de apoi, şi le atrage în mod special atenţia asupra vieţii lor particulare şi a conduitei.

Treapta imediat următoare, cea a „îngenunchetorilor“, era alcătuită din cei cu garanţii suficiente privind deprinderea învăţăturii creştine şi a rugăciunii. Lor li se permitea prezenţa la serviciul divin, până la începutul Sfintei Liturghii, când diaconii îi invitau să părăsească biserica. De aici s-a păstrat şi îndemnul liturgic „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte...“, urmat bineînţeles de mărturisirea Crezului. În fine, treapta superioară a catehumenilor era alcătuită din „luminaţi“ (competentes), cărora li se împărtăşeau dogmele despre Sfintele Taine, într-un mod mai profund. Dintre acestea, Simbolul de credinţă şi Rugăciunea Domnească li se predau cu doar câteva zile înaintea botezului.

Actualitatea învăţământului catehetic

După cum observăm, învăţământul catehetic apare ca o necesitate în primele veacuri şi totodată ca o realitate deja existentă în Biserică. Iniţial nesistematizat, catehumenatul ajunge treptat, mai ales după Edictul de la Mediolanum, să genereze adevărate şcoli teologice, cu dascăli de prestigiu, elevi numeroşi, program bine determinat şi rezultate notabile în planul instrucţiei creştine. Asistate de însăşi puterea lui Dumnezeu, Cap nevăzut al Bisericii sale, şcolile catehetice creştine au propovăduit neîncetat adevărurile de credinţă şi sfintele dogme. Atacurile păgânilor şi ale celor necredincioşi (Cels, Lucian de Samosata şi mai târziu Porfiriu) au născut dintotdeauna controverse, însă nu au reuşit să desfiinţeze autoritatea acestor adevărate entităţi eclesiale. Mari minţi ale creştinismului, precum Iustin Martirul, Teofil, Irineu, Meliton de Sardes, adună în jurul lor discipoli, întemeind şcoli creştine superioare încă din secolul al II-lea. Sfântul Iustin deschide la Roma o şcoală, chiar în casa sa, iar apologetul Irineu fundamentează o „şcoală asiatică“, cu elevi iluştri. Toate aceste demersuri sunt cât se poate de pilduitoare şi edificatoare pentru învăţământul de astăzi. (Pr. Nelu Roman)