Deşi despre Veneţia s-au scris lucruri atât de captivante şi deşi am vizitat-o de multe ori, de fiecare dată când încerc s-o descriu în însemnările de călătorie mă cuprinde un sentiment de teamă şi de nesiguranţă în prezentarea frumuseţilor ei din toate zilele şi din toate nopţile. Şi nu mă pot delimita de gândul că pe cititorul sau pelerinul pentru care scriu ar trebui să-l îndemn pur şi simplu, mai degrabă să se ducă la Veneţia decât să citească scrierile mele. Mai ales că azi se ajunge atât de uşor în oraşul lagunar, iar oferta Centrului nostru de Pelerinaj de la Iaşi facilitează o astfel de călătorie.
Pornim şi azi în a doua noastră călătorie prin Veneţia, pe Canal Grande.
Pe „Podul Suspinelor”
Următorul obiectiv înscris pe agenda pelerinului creştin aflat la Veneţia îl constituie Baptisteriul, capela unde se botează copiii, ce datează din secolul al XIV-lea şi întrece cu mult pe cel din faţa Domului din Florenţa. Îl întrece pe cel din urmă prin picturile şi mozaicurile bizantine, prin statuia Sfântului Ioan Botezătorul şi mormântul în stil gotic al dogelui ce a construit capela.
Dacă Baptisteriul este o mică bijuterie, Palatul Dogilor, de lângă Bazilica San Marco, este o operă artistică de înaltă ţinută, cu faţade ce constituie culmi ale artei şi rafinamentului. Tot în Palatul Dogilor mai putem admira cele patru mari săli sculptate în lemn de trandafir, precum şi picturile murale şi pânzele marilor maeştri ai Renaşterii, celebre fiind „Adoraţia magilor” şi „Victoria de la Lepanto”.
În colţul din stânga al laturii de nord a pieţei întâlnim Turnul Orologiului cu uriaşul clopot din bronz şi cei doi mauri tot din bronz din vârful turlei, deasupra leului înaripat, care bat ora de peste patru secole.
Starea emoţională ne va fi amplificată de arhicunoscutul „Pod al Suspinelor”, construcţie tot în stil baroc, suspendată la etajul trei între închisoarea oraşului şi Palatul Dogilor. Pe acest pod treceau deţinuţii spre sala de judecată din Palat. Li se oferea posibilitatea să vadă, poate pentru ultima dată, înainte de judecată, lumina zilei şi unul din canale, cu speranţa în recăpătarea libertăţii.
Insulele Murano şi Lido
Cât priveşte insulele Murano şi Lido, cele mai importante din jurul Veneţiei, e de consemnat că Murano, cea mai mare din lagună, vestită în lumea întreagă prin industria de cristaluri şi porţelanuri, mai are o podoabă de preţ: Bazilica Santa Maria e Donato, o capodoperă de arhitectură în stil veneto-bizantin cu o înfăţişare monumentală şi un farmec deosebit. La cealaltă insulă, Lido, pentru care trebuie să luăm vaporaşul, şi dacă se poate chiar un loc sub covertă, mergem pentru a întâlni nu atât plaja, cât mai ales micul orăşel, cu strada principală şi câteva străduţe secundare ce îl fac să se asemene cu Principatul Monaco de pe Coasta de Azur. Aici, însă, vom admira în plus vilele şi vilişoarele învăluite în plante agăţătoare, orhidee şi azalee, micile magazine cu mărfuri şi articole scumpe, mai ales cu renumitele vase de cristal, luxosul hotel Lido, unde se caza şi marele nostru diplomat Nicolae Titulescu sau părculeţele cu chiparoşi şi arbuşti mediteraneeni.
Între Veneţia turistică şi Veneţia ascunsă
Alte simboluri ale oraşului pe care timpul nu ne va permite să le vizităm, dar despre care e bine să ştim că şi ele fac parte din istoria Venţiei, sunt: Podul Rialto, pe care se găsesc o mulţime de magazine, monumentele veneţiene Arsenale, Bazilica Santa Maria della Salute şi Bazilica Santa Maria gloriosa dei Frari, canalele din nord ale oraşului, turlele primăriei şi ale catedralelor, canalul Canale della Giudecca, care separă centrul vechi de insula Giudecca etc.
Cu gondola pe Canal Grande
În sfârşit, pelerinajul nostru în mirificul oraş lagunar se poate încheia cu o plimbare cu vaporaşul pe „ţărmul” acestuia sau cu gondola pe Canal Grande, ocolind prin nord, pe alte canale, şi ajungând în Piaţa San Marco, de unde am plecat. Dacă buzunarul ne permite, putem închiria o gondolă de lux, „dotată” cu un cântăreţ, de regulă un tenor de la Opera din Veneţia. Stând pe perne, în partea dinapoi, cu gondolierul la mijloc şi cu tenorul în faţă, vom asculta melancolici, timp de o oră şi jumătate, cât va dura plimbarea, canţonete napolitane şi arii din opere celebre. Indiferent ce variantă vom alege, vom avea parte de un spectacol nemaipomenit plimbându-ne printre cele mai somptuoase palate venţiene de diferite stiluri şi culori, printre frumoasele bazilici gotice sau baroce sau printre restaurantele în care şi azi, ca şi ieri, bucatele se pregătesc din ceea ce oferă pământul insulelor din lagună. Vom vedea cum Veneţia, ca şi Parisul, ne atrage, ne cheamă să o surprindem dimineaţa, când se ridică valul de ceaţă, să o privim în toată inocenţa ei, pentru ca la prânz să ni se ofere în deplina-i maturitate, iar în nopţile sau în zilele carnavalului din luna februarie a fiecărui an, în strălucitoarele-i păcate. Pentru că, aşa cum se spune, în „Serenissima” turistică avem parte de două oraşe. Unul este „Veneţia turistului grăbit”, pentru el, reperele esenţiale sunt Piazza San Marco şi o plimbare cu gondola pe sub „Puntea Suspinelor”, chiar dacă tariful ajunge şi până la 100 de euro. A doua Veneţie este una „ascunsă”, care ne lasă să rătăcim prin inima ei, oferindu-ne, fără rezerve, dragostea, dar şi întâlnirea cu obiective turistice, sociale şi religioase unice în lume: Palazzo Grassi, Catedrala San Vidal şi acordurile „Anotimpurilor” lui Vivaldi, casa în care s-a născut Carlo Goldoni (cu fântâna ei interioară), Turnul-clopotniţă („Campanilla”) al bisericii căreia veneţienii îi spun „dellâanzolo Raffaele” şi care este mai înclinat încă decât Turnul din Pissa, Teatrul de comedie Carlo Goldoni şi, nu mai puţin, Gran Teatro La Fenice, cu nume predestinat, căci i-a fost dat să renască din cenuşă, asemeni păsării Phoenix.
