Cerul creștin, suprem refugiu eminescian

Oricât de mult s-ar scrie despre Eminescu, tot n-ar fi suficient. Lăsând la o parte anumite tendinţe de fetişizare a operei sale (motivate în parte, mai puţin condamnabile), exhaustivitatea studiilor monografice este greu de realizat. Cu toată explozia informaţională eminesciană din ultimii ani, nu toate faţetele personalităţii sale au fost însă redate cititorului. Între acestea, preocupările şi concepţia sa religioasă au făcut obiectul unei minimalizări sau au fost privite de la înălţimea unui avion.

Prin tot ce a scris, Mihai Eminescu „trădează” o cultură profundă, lecturi din gândirea teologică a vremii, dar mai ales din Sfânta Scriptură, fiind totodată familiarizat și cu descoperirile ştiinţifice. Într-o parte a balanței pune lucrările fundamentale ale lui Leibniz, Kant, Schopenhauer, Hegel, cursurile profesorului său vienez Robert Zimmermann (1824-1898), iar în cealaltă, cunoştinţele teologice. De aici, impactul dintre cele două sisteme de gândire, filosofia şi cultura germană, pe de o parte, Biblia pe de altă parte, impact din care s-au născut povestirile şi nuvelele sale cu implicaţii filosofice, precum Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tlà, Moş losif, Cezara, poemele Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu şi om, Colinde, colinde, Învierea, Rugăciunea, Răsai asupra mea, Ta Twan Asi, Antropomorfism, Demonism, Mortua est! Mai am un singur dor, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Strigoii, Viaţa, Preot şi filosof, Melancolie, Mureşanu, O, adevăr sublim, Înger şi demon, Confesiune, O, chilia mea sărmana, Luceafărul, la care se adaugă și o serie de cugetări.

Adeziunea sa clară la religia creştină o mărturiseşte în poezia Preot şi filosof, concepută în perioada berlineză. Mustrarea poetului („căci n-avem sfinţii voştri”) este superfluă, aspiraţia poetului-filosof creştin la „a voastră tagmă” este pe deplin îndreptăţită de numeroase considerente: cenzura tentaţiei agoniselii materiale („Şi nouă vânătoarea de aur şi mărire/ Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire”), a plăcerii umane care „în suflet naşte scârbă şi inimei durere” (într-o însemnare manuscrisă, Eminescu notează: „Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimei noastre de putem suporta durerea”), constatarea nimicniciei umane („Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,/ Nefericiri sbârlite în brazdele veciei”), a păcatului adamic şi al lui Cain („Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat,/ Ce seminţia Cain în lume l-a creat”), efectul barbariei popoarelor („Când hoardele-i barbare duc moarte şi ruină/ În van cu mâni uscate se roagă, ţiind strana,/ Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana”), apartenenţa la legea supremă, divină („Şi noi avem o lege - deşi nu Dumnezeu -/ Simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu”).

Superioritatea gândirii filosofice creştine este evidentă: „Că-n noi este credinţa, ce-n alţii e eres”. Alţii fiind „tiranul, ce Crucii se-nchină” doar după ce hoardele sale aduc „moarte şi ruină” şi tot „eretic e-acela ce rasa v-o sărută/ când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?” Distincţia dintre preot şi filosof constă în căutarea Adevărului divin, a „sublimului adevăr”.

Pledoaria pentru căutarea şi înţelegerea lui Dumnezeu dincolo de icoană este splendid materializată în Dumnezeu şi om (1863): „... gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător”, iar „ochiul sânt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană”, astfel încât Iisus rămâne o „ieroglifă” cu „fruntea amărâtă”, iar Fecioara Maria stă „tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!” Artistului, în sensul larg al cuvântului, îi este necesară nu o „inimă de­şartă”, ci o trăire profundă, o întoarcere la înţelesurile primordiale ale creştinismului, la „credinţa simplă - însă sinceră, adâncă”, la dreapta credinţă spre a putea reda pe Dumnezeu ca Împărat ceresc al omenirii, când „crezu-n tine era stâncă”. Astfel, „în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu”.

Îndepărtarea omului de Dumnezeu prin pierderea credinţei religioase apare în Epigonii („Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;/ Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează”), dar mai cu seamă în Dumnezeu şi om: „Ieri ai fost credinţa simplă - însă sinceră, adâncă./ Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă.../ Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.

„La-nceput era Verbul - şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul”

În tot scrisul său, beletristic sau publicistic, se degajă, cum observă şi G. Munteanu, o obsesie antropogonică, concretizată într-o acută nevoie de întrebări, cuplată cu setea de certitudini privitoare la geneza omului, căci ce poate fi mai convingător decât o colaţionare a începutului Sfintei Evanghelii după loan („La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, Ioan 1, 1-3) cu o notă dintr-un manuscris (Ms. 2267, f.1v.), în care Eminescu face următoarea demonstraţie: „Dumnezeu. El are ­predicabiliile câtortrele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindenea - are spaţiul; El e etern - are timpul; El e atotputernic, dispune de singura energie a Universului. Omul e după asemănarea lui. Omul reflectă în mintea lui - in verbum - câteşitrele calităţile lui. De aceea la-nceput era Verbul - şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul”.

Este Eminescu un scriitor religios?

Trebuie să repunem iarăşi o întrebare tran­şantă: este Eminescu un scriitor religios? Dar mai întâi, care sunt atributele unui asemenea scriitor? Scriitor adevărat sau absolut este, în opinia multor specialişti, numai acela care are chemare şi-i este deschisă calea spre izvorul originar, spre „fiinţa” heideggeriană, el fiind un oficiant, un intermediar perpetuu între „natura ca un templu” şi pădurea ei de simboluri (Baudelaire). Eminescu este, din această perspectivă, un scriitor autentic: „A pus în tine nemargini de gândire (s.n., T.N.)/ Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine/ O lume e în lume şi în vecie ţine” (Feciorul de împărat fără de stea). Fără îndoială, „nemarginile de gândire” eminesciene reprezintă starea de religiozitate, de relaţie cu Divinitatea.

Eminescu nu este un poet religios care şi-a sistematizat creaţia în jurul Dumnezeirii, precum Sfinţii Grigorie Teologul, Roman Melodul, Simeon Noul Teolog, Ioan al Crucii; Tereza de Avila sau Dante, Milton, Paul Claudel, Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu. El face parte din tagma acelor creatori (Edgar Allan Poe, Baudelaire, Rilke, T. S. Eliot, Arghezi, Blaga), în opera cărora religiozitatea este difuză, „cu suplimentara precizare că la Eminescu nu poate fi în discuţie doar religiozitatea inerentă marilor poeţi. Îl defineşte pretutindeni, în operă, o preocupare vizând istoria religiilor ce o anticipă în multe privinţe pe aceea a lui Mircea Eliade, dimpreună cu reflecţia aprofundată asupra problematicii religioase şi convertirea a ceea ce descoperise în substanţa artistică durabilă” (Eugen Simion).