Poate am avut o anume evlavie către vreun sfânt şi amintirea lui ne-a însoţit ani de zile, fără a fi prilej să mărturisim şi să-l cunoaştem mai mult.
Pe Haralambos l-am cunoscut înainte de a citi viaţa lui. Îl vedeam des într-o icoană pe lemn din satul meu, l-am purtat cu mine în liceu, pentru că drumul trecea pe lângă biserica lui - coboram în staţia lui sau mergeam special pe jos, dar nu intram. Am avut mereu în gând numele lui, fără să-i ştiu simbolistica.
Mă bucura să-l spun, deşi suna în acelaşi timp puternic şi dur. Etimologic, Haralambie (Haralampios sau Haralampos), cu toate variantele sale - Haralamb, Haramb, Aralam, Aralampie, Aralambie, Hariu, Harea, Lambi, Haralambi - provine de la cuvântul grecesc „hara“ şi chiar înseamnă bucurie sau har, iar radicalul „lamp“ este tradus prin a străluci, a lumina.
Aşadar, cel ce poartă numele întocmai cu darul dat lui de la Dumnezeu mi-a fost lumină în nedumerirea mea, Acatistul numindu-l luminătorul pământului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor şi împreună-vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună-vrednic ostaş al mucenicilor, podoaba arhiereilor şi luminătorul cetăţii Magnesiei.
„Mare este Dumnezeul milelor şi al îndurărilor“ şi „Mare este Dumnezeul creştinilor“, striga cetatea din Asia Mică şi, împreună cu ea, eparhul Crisp şi chiar împăratul Septimus Sever (193-211), a cărui rătăcire a fost biruită, căci pământul s-a cutremurat cu fulgere şi trăsnet, arătând puterea şi mijlocirea sfinţilor mucenici.
Multe secole mai târziu, cetăţile Transilvaniei vor striga la fel, mărturisindu-l pe Sfântul Haralambie ca stăpân al morţii lor, izbăvitor de ciumă, foamete şi friguri, tămăduitor de răni şi de alte boli, alinător al durerii trupeşti şi părinte duhovnicesc. Aceeaşi putere de tămăduire este acordată şi Sfântului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei, cel care a pătimit în secolul al III-lea, în timpul împăraţilor Diocleţian (282-305) şi Licinius (308-324), prăznuit imediat a doua zi, în tradiţia populară existând o serie de legende comune pentru cei doi sfinţi ierarhi.
În Bucovina se spune că Sfântul Haralambie, cum a văzut că Dumnezeu i-a dat putere asupra ciumei care umbla pe pământ, a prins-o şi a legat-o cu un lanţ greu de fier şi aşa o ţine până azi şi numai atunci când oamenii nu cinstesc ziua lui o lasă slobodă. El ţine Ciumele de păr, iar câteodată le mai scapă... Sfântului Vlasie i s-a făgăduit împlinirea cererilor pentru cei ce-l cheamă şi tot lui i s-au încredinţat lucrurile pierdute, povăţuirea copiilor, grija văduvelor şi sănătatea mamelor, pentru darul tămăduirii şi facerea sa de minuni. Din acest motiv, se observă o frecvenţă mare a temelor asociate maladiei ce ameninţase în multe rânduri zona europeană în perioada Evului Mediu.
Icoanele vorbesc în acest sens, pentru că dincolo de aşa-numitele stângăcii şi naivităţi ale picturii pe sticlă româneşti regăsim puţin din severitatea conoanelor şi hieratismul spaţiului ortodox.
Obişnuita imagine a Sfântului Haralambie, pictat în prim-plan, supradimensionat în raport cu restul elementelor compoziţionale, după regula perspectivei ierarhice, apare uneori mult prea încărcată cu detaliile unui peisaj citadin, asemănător celor din oraşele noastre vechi, din care nu lipsesc bisericile şi palatele mărginite de drumuri şi fortificaţii deschise prin zeci de porţi.
Pe aceste drumuri din faţa cetăţii vin întru întâmpinare oamenii recunoscători. În multe din variantele iconografice folosite ca model, boala - ciuma, foamea, păcatul apar sub forma unui animal fantastic, având cap de om şi chip îngrozitor, coarne de bou, aripi şi în mână o sabie lată, coadă ca de şarpe şi în vârful ei un ghimpe contagios.
Alteori apare ca o dihanie nevăzută şi sub forma unui schelet, purtând o coasă, ca semn al morţii năprasnice, zdrobită acum de Hristos, prin mucenicul Său, Haralambos. Reprezentat ca preot în tradiţia noastră şi ca ierarh în cea rusească.
Tot Haralambie este descris în Erminia lui Dionisie din Furna ca un bătrân cu barbă albă, chipul său purtând semnele trecerii peste dânsul a celor 113 ani de slujire, pentru care primeşte de la Dumnezeu darul ca oriunde se va cinsti „să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă roadele.
Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi îndestulare de grâu şi de vin, cum şi înmulţire de dobitoace pentru trebuinţa oamenilor... să se sature şi să se îndulcească, preamărind pe Dumnezeul lor şi Dătătorul bunătăţilor“.
