Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Chipul Sfântului Ioan Valahul în pictura mănăstirii athonite Xiropotamu și contribuția românilor la aceasta

Chipul Sfântului Ioan Valahul în pictura mănăstirii athonite Xiropotamu și contribuția românilor la aceasta

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Ioan Moldoveanu - 03 Iun, 2020

Câți dintre creștinii noștri nu vor fi auzit de Sfântul Ioan Valahul, a cărui prăznuire Biserica Ortodoxă Română o face la 12 mai? Nu voi insista mult asupra profilului aghiografic al acestuia, considerându-l îndeobște cunoscut. Vom încerca să spunem lucruri mai puțin cunoscute, privind receptarea lui în lumea ortodoxă.

Istoria robiei și a martirajului acestui sfânt își are începuturile pe la 1659. Domn la vremea respectivă era Mihnea al III-lea, care își luase simbolicul nume de Mihail, în amintirea marilor victorii pe care Mihai Viteazul le avusese împotriva turcilor. El chiar a încercat să imite acest model, fiind ultimul domn care încearcă o cruciadă antiotomană.

Cum s-au întâmplat lucrurile și cum a ajuns Sfântul Ioan Valahul în robie? În 1659, Mihnea al III-lea, dorind să se contrapună turcilor, a încercat să facă o alianță cu Gheorghe Rákóczi, principele transilvan de atunci, de asemenea și cu Constantin Șerban, care era atunci domn în Moldova (Mihnea al III-lea îi urmase în tron, în Țara Românească, acestui Constantin Șerban, de altfel ctitorul Catedralei Patriarhale de astăzi). A încercat deci o alianță cu acești doi principi ai celorlalte două Principate românești și a pus la cale o revoltă antiotomană, care însă nu a avut succes, din păcate, ceea ce a făcut ca Mihnea al III-lea să se retragă în Transilvania, unde a și murit otrăvit, pe la 1660.

Turcii, intrând în Principate, la retragere au luat cu ei o mulțime de robi, cum făceau de altfel în mod curent atunci când aveau campanii împotriva Principatelor...

Printre ei s-a aflat și tânărul (adolescent) Ioan, în vârstă de numai 15 ani. Martiriul său, ne spun relatările aghiografice, s-ar fi întâmplat la 1662. Învățatul român Petre Năsturel indică data 1669 pentru acest eveniment.

Istoria vieții sale a fost consemnată de un învățat și un foarte apropiat cărturar al Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu, Ioan Cariofil. El a compus această istorie a vieții Sfântului Ioan Valahul, probabil aflând-o de la călugării athoniți, pentru că primul portret al Sfântului Ioan Valahul s-a pictat în rândul celor 40 de Neomartiri la Mănăstirea Xiropotamu de la Muntele Athos, atunci când aceasta a fost refăcută integral cu bani românești. Am să revin asupra acestui aspect foarte interesant. Este prima oară când apare pictat în iconografia ortodoxă, iată, la Muntele Athos. Aceasta ne face să credem, referitor la istorisirea vieții sale, că au existat martori oculari ai evenimentelor. Mulți dintre creștinii din Constantinopol vor fi fost martori la martirajul Sfântului, despre care au transmis date, apoi, din gură în gură, din monah în monah, acestea au ajuns la Muntele Athos și, în felul acesta, îl vom găsi pictat în secolul al XVIII-lea la Mănăstirea Xiropotamu. Amintesc aici doar faptul că el este ucis atât în urma refuzului de a se perverti moral, cât și de a se converti, adică de a îmbrățișa Islamul.

Altminteri, Viața Sfântului a fost foarte frumos conturată și prinsă în text de către fostul Mitropolit Bartolomeu Anania, așa cum numai un scriitor de talia sa putea s-o facă. În 1987, Biserica noastră publicase o carte care a avut foarte mare succes, deși era în plin comunism. Îmi aduc aminte, eram student și cartea s-a epuizat într-o zi! Rămâne o taină cum a scăpat prin librării acest volum care se numește „Sfinți români apărători ai legii strămoșești” (lucrare alcătuită din încredinţarea Sfântului Sinod sub directa purtare de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Nestor, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987).

Acolo, Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania - nu era mitropolit la vremea aceea, era arhimandrit, dar scriitor desăvârșit și dramaturg - a compus această viață după izvoarele pe care le-a cunoscut și pe care deja le-am menționat, de la Ioan Cariofil. Textul acesta a fost ulterior publicat, deoarece Ioan Cariofil lăsase textul vieții Sfântului Ioan Valahul în manuscris. Cel care l-a tipărit prima oară (în grecește), la Veneția, în 1799, a fost Sfântul Nicodim Aghioritul. Cartea a fost retipărită la Atena în 1856. Această viață a fost tradusă și a circulat în românește, începând cu 1801, la Bucuresti, împreună cu Slujba Sfântului Dimitrie cel Nou, zis Basarabov (a se vedea colecția Cartea Românească Veche - CRV sau Bibliografia Românească Veche - BRV). Noul mucenic a fost menționat apoi, atât în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843, cât și în Mineiele româ­nești, începând cu ediția de la Mănăstirea Neamț, din 1846.

La Muntele Athos, Sfântul Ioan Valahul căpătase deja faimă, cum vom vedea. A intrat în conștiința și în sufletele monahilor de acolo, de vreme ce, iată, un mare aghiorit, Sfântul Nicodim, publicase, repet, la Veneția, această carte. Imediat, în 1801, viața Sfântului Ioan Valahul avea să fie tradusă și în românește. Textul a fost preluat de arhimandritul de atunci, Bartolomeu Anania, care îl „recolorează” și îl aduce din condei foarte frumos în volumul „Sfinți români apărători ai legii strămoșești”.

Voi reveni acum asupra a ceea ce am promis. Spuneam că portretul Sfântului apare pictat la Muntele Athos. Cum anume a ajuns să fie pictat la Athos... și aici este o poveste...

Faptele stau în legătură cu mănăstirea athonită Xiropotamu în a cărei biserică principală, precum și în paraclisele mănăstirii, chipurile Sfinților 40 de Neomartiri sunt reprezentate de către mucenici contemporani cunoscuţi în vremea respectivă, pentru secolul al XVIII-lea: mucenici bulgari, sârbi, greci, iar dintre români, acest Ioan Valahul. Este foarte interesant acest aspect. Biserica centrală a mănăstirii a fost pictată cu bani românești. De altfel, toată Mănăstirea Xiropotamu de la Muntele Athos a fost refăcută cu bani românești, între 1767 şi 1782.

Cum s-a ajuns la acest fapt? De la Xiropotamu venea în acele vremuri în Principatele Române un călugăr învățat, Chesarie Daponte, o mare figură a vremii, în secolul al XVIII-lea, care a trăit pe la noi cam 17 ani. A fost preceptor domnesc, ceea ce însemna atunci învățătorul, dascălul coconilor domnești, copiilor de domni din Țara Românească și Moldova, domni fanarioți, consângeni ai acestui Chesarie. Acesta provenea din insula Skopelos, din vestul Greciei. Deținuse această funcție pentru 17 ani. A fost unul dintre cărturarii însemnați ai vremii - se găsește foarte mult din scrisul său la Biblioteca Academiei Române.

Chesarie Daponte reuşise să strângă din Ţările Române 100 de pungi cu bani, adică 50.000 de groşi sau un milion şi jumătate de franci, în aur (sau 7,5 milioane de piaștri), din care el şi-a oprit jumătate pentru cheltuieli. Această jumătate aflăm că a folosit-o spre a construi în insula din care provenea o mănăstire a Bunei Vestiri, care este înfloritoare și azi. Cealaltă jumătate din sumă este cea pe care monahii de la Xiropotamu au folosit-o spre renovarea integrală a mănăstirii. Nu mai este nevoie să spunem că suma era imensă pentru acele vremuri, aşa încât, pe bună dreptate, Chesarie Daponte recunoştea, la întoarcerea în patrie: „Η Μπογδανία εδοκε με ολην την ψυχήν της, η δε Βλαχία χάρισε με όλην την δύναμιν της” (Moldova a dat din tot sufletul ei şi Valahia a dăruit cu toată puterea ei).

Suma aceasta colosală fusese adunată din Țările Române, de la domnii români, de la boierii români, de la mănăstirile românești, din toată peregrinarea sa de 17 ani pe la noi. A reușit să adune acești bani inclusiv de la negustorii bulgari, greci și români din Brașov. La Brașov funcționa o comunitate grecească foarte puternică, numită Compania Comercială Greacă. Există și astăzi în picioare Biserica „Sfânta Treime” din Piața Mare a Sfatului, care a fost a acestei comunități grecești și care, în continuare, funcționează, uneori, și pentru nevoile duhovnicești ale puținilor greci care au mai rămas acolo. Toți acești negustori dăruiseră și ei bani pentru pictura din biserica mare a Xiropotamului și se spune că și meșterii tocmiți pentru aceasta erau tot de pe la Brașov (doi frați, Constantin și Atanasie).

Din banii pe care el i-a depus la Xiropotamu s-a reconstruit catoliconul (biserica centrală) între 1761 şi 1763, tot pe atunci s-a realizat baptisteriul, la 1779 s-a ridicat clopotniţa şi mai apoi s-a construit din temelie aripa estică a zidului înconjurător al mănăstirii, s-au cumpărat clopote şi în 1782 s-a realizat pictura. S-au adus apoi cărţi, obiecte sfinte, veşminte, icoane, cruci, ceasuri, cutii cu moaşte, sculpturi, marmură, iar plumbul şi catapeteasma pentru catolicon, toate proveneau din Principatele Române. Se păstrează încă o scrisoare de înţelegere între mănăstire şi pictorii care trebuiau să lucreze acolo, având data 20 mai 1782. Pentru pictarea catoliconului, a două paraclise şi două pridvoare, meşterii cereau 8.000 de groşi, în timp ce promiteau că vor dovedi sârguinţă şi profesionalism. Erminia picturii, în acest caz, era concepută - spun documentele - de însuşi acela care şi adunase banii pentru ea, Chesarie Daponte. Înțe­le­gem din aceasta că cel care comanda zugrăvirea chipului Sfântului Ioan Valahul a fost acest grec luminat, el însuși foarte darnic cu Biserica. Iar pentru că printre dăruitori se aflau și bulgari, și sârbi, vom vedea la Xiropotamu și chipuri ale mucenicilor din aceste nea­muri.

Repet, așadar, în biserica centrală există acest registru iconografic reprezentându-i pe cei 40 de Neomartiri, din vremea respectivă. Pictura a fost realizată în 1782 la Xiropotamu, iar din rân­dul celor 40 de Neomartiri unul era Sfântul Ioan Valahul. Deci înseamnă că ei cunoșteau deja viața Sfântului Ioan Valahul la acea vreme, mai cu seamă că un grec de-al lor, Ioan Cariofil, despre care am vorbit mai înainte, scrisese deja această viață (în manuscris) la Constantinopol, cu puțin înainte de pătimirea marelui Martir al Neamului românesc, Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu (în 1714), adică după cam 40 de ani de la martirajul Sfântului Ioan Valahul, din 1662.

Așadar, proiectul aghiografic, proiectul de pictare a bisericii de la Xiropotamu, aparținea acestui Chesarie Daponte. Este posibil ca el să fi auzit de viața Sfântului și în cei 17 ani pe care i-a petrecut în Țara Românească. Oricum am lua-o, lucrurile ne sunt favorabile: fie că a auzit aici, fie la Muntele Athos, este evident că toată Ortodoxia a auzit de pătimirile acestui Mucenic valah, ceea ce ne face să-l considerăm foarte important.

Deși astăzi se vorbește mai puțin despre el, iată că, sondând în timp, ni se dovedește că Sfântul Ioan Valahul intrase deja în conștiința întregii Ortodoxii, și firește că și a celei românești, de vreme ce am putut constata cât de mult a circulat textul conținând viața sa. Faptul că se supranu­mește Valahul și s-a îndătinat așa poate însemna că mai întâi a fost receptat de străini (de greci, bunăoară), pentru care tot ce era de proveniență daco-romană era desemnat cu termenul acesta (până azi grecii numesc această populație de origine traco-daco-romană cu termenul de vlah), și nu era nicidecum un termen înjositor. Era un termen de cinste și a fost întotdeauna. De aceea, îl numim Ioan Valahul și prea rareori Românul.

Încheiem cu constatarea că românii au contribuit la susținerea Ortodoxiei, iată, nu numai îmbo­gă­țind Sinaxarele, ci sprijinind concret Locurile Sfinte, precum Sfântul Munte Athos, ajutându-le să supraviețuiască, trecând prin timp și înfruntând greutățile istoriei, închinând către acestea mănăstiri, oferind donații consistente. Așa au putut să se înveșnicească și numele donatorilor, dar și numele acelora care pătimiseră pentru Hristos și ale căror chipuri iată-le veșnic în fața noastră, datorită și acestor mari ajutători.

Bibliografie

Pr. Teodor Bodogae, Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940.

Pr. Ioan Moldoveanu, Contri­buții la istoria relațiilor dintre Sfântul Munte Athos și Țările Române, 1650-1863, București, 2007.

Biserica Ortodoxă Română şi problema Muntelui Athos, în îOrtodoxia”, V, 1953, nr. 2.

Constantinos Daponte, Κήπος Χαρίτων (Grădina darurilor), edition du Em. Legrand, en îBibliographie greque vulgaire”, Paris, 1881.

Paris Gounaridis, „Αρχείο της μονής Ξηροποτάμου. Επιτομές μεταβυζαντινών εγγράφων” (Arhiva Mănăstirii Xiropotamu. Rezumate ale actelor postbizantine), în Αθωνικά Σύμμεικτα, ΚΒΕ, Αθήναι, 1993.

Kosma Vlahul, Η Χερσόνησος του Αγίου Oρους του Αθωνος και αι εν αυτή μοναί και οι μοναχοί πάλαι τε και νυν (Peninsula Muntelui Athos, mănăstirile şi monahii ei în vechime şi acum), Volos, 1903.

Petre Năsturel, îUn portrait de martyr roumain du Mont Athos: St Jean de Valachie”, în BBRF, 1979.

Miltiades Polivios, „Ο Καισάριος Δαπόντες και οι αποικονίσεις μαρτύρων στο καθολικό της Μονής Ξηροποτάμου” (Chesarie Daponte și chipurile martirilor de la Mănăstirea Xiropotamu).

Citeşte mai multe despre:   icoana  -   Sfantul Mucenic Ioan Valahul  -   Sfântul Munte Athos