Clopotele din august de la Vălenii de Munte

Patrimoniul cultural al unei localități reprezintă esența acesteia, modul în care comunitatea a creat puntea între prezent și trecut, simbioza dintre cele două fiind foarte importantă pentru viitor. Cum în septembrie sărbătorim Zilele Europene ale Patri­moniului, am considerat oportun să celebrăm, în avans, acest eveniment, prin evidențierea unei părți a patrimoniului cultural și spiritual aflat la Vălenii de Munte.

Atunci când se raportează la trecut, istoricul are în vedere esența vieții acelor vremuri, mentalitățile și modul de raportare al oamenilor la anumite valori. Astfel, Marguerite Yourcenar, un istoric francez, scria prin 1980 următoarele despre importanţa istoriei în viața societății: „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, e vorba de dragostea de viață, viața aparține mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubești viața, iubești trecutul fiindcă acesta este prezentul așa cum a supraviețuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca și prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur și simplu oarecare”. Credem că această abordare realistă și înțelegere profundă a trecutului ar trebui să ne ghideze pașii în orice investi­gație istorică, pentru că istoria face parte din esența umană.

În articolul trecut am prezentat anumite aspecte culturale ale zonei Vălenii de Munte, reliefând, succint, două dintre lăca­șurile religioase de tradiție din oraș. Subiectul articolului de față îl reprezintă evoluția Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Vălenii de Munte sau, cum mai este ea cunoscută printre localnici, „Mănăstirea”. Filonul materialului ne-a fost pus la dispoziție de domnul profesor Ion Bocioacă, reputată personalitate a orașului și un bun sfătuitor al nostru în domeniul cercetării istorice, fără de al cărui ajutor nu am fi putut crea o frescă elaborată a parcursului acestui lăcaș, în frumosul târg al Văleniului.

Din punctul de vedere al surselor utilizate în documentare, am consultat monografia Bisericii Mănăstirea, scrisă de Emilian Vlaiculescu în revista „Glasul Bisericii”, 1972; o lucrare de licență, manuscris inedit din 1957, a unui preot care a slujit la Ogretin, Petre Pandele; articolul domnului Bocioacă despre Hagi Stoian din revista „Vălenii de Munte”, august 2015; nu în ultimul rând, îl amintim pe Nicolae Iorga, cu Buletinul Comisiei Monumentelor Istorie, 1924, unde a tratat problematica bisericii înainte de renovare și multe alte documente de interes pentru articolul nostru.

Biserica Mănăstirea din Vălenii de Munte a fost zidită în anul 1680, pe vremea domniei lui Șerban Cantacuzino Voievod, ctitorii ei fiind Hagi Stoian Clucerul și soția sa Ilinca hagița și clucereasa (clucerul avea grijă de magaziile cu grâne) din Ceptura.

Ctitorii pelerini

Cu mult înainte de a se hotărî să zidească o biserică, cei doi viitori ctitori, soții Stoian și Ilinca, au fost în pelerinaj la Ierusalim, de unde s-au întors cu titlul de „Hagii”. Pentru că nu au avut copii și erau bogați, au considerat că un mod foarte bun pentru a rămâne în posteritate ar fi construirea unei biserici, numele lor fiind astfel mereu pomenit în cadrul Sfintei Liturghii. Cum uneori lucrurile se construiesc mai mult prin puterea voinței decât prin puterea materiei, biserica de la Văleni a fost ridicată pe un loc dăruit de Drăgan Bocioagă, fără nici o pretenție materială, lui Hagi Stoian, pentru că hagiul cepturean nu avea nici o proprietate la Văleni. Nu este de mirare că locul ales a fost aici, ținând cont de importanța târgului, capitală a județului Saac. Mai mult, biserica, în formă de cruce, a fost construită din piatră, cu o singură turlă, dar terminată mai târziu, ea neavând la momentul construcției portic și nici zugrăveală. Pisania de început nu a fost găsită, biserica fiind desăvârșită de Nicolae Buzăianu, ceauș (funcționar), nepotul hagiței Ilinca. Ctitorii i-au donat moșia și casele lor din Ceptura cu 10 pogoane de vie, cu vite, cu bani și robi, iar în biserică au fost așezate moaștele Sfântului Iacob Persul. Biserica a fost închinată Mănăstirii Cotroceni (fiind metoh al acesteia), în 1684, iar un an mai devreme, în 1683, domnitorul Șerban Cantacuzino a întărit daniile ctitorului printr-un hrisov, adăugând alte scutiri de taxe și anumite privilegii pentru noul lăcaș. Paradoxal, trupurile ctitorilor sau monumentele lor funerare nu au fost descoperite; știm doar că ei s-au prăpădit undeva în jurul anului 1690.

Noul lăcaș, fiind închinat de ctitori ca mănăstire, a primit călugări, mai întâi români, apoi greci, mai ales pentru administrarea averilor ei, pentru nevoile cărora s-au construit chilii, iar pentru produsele moșiilor, din ce în ce mai numeroase, s-au construit magazii, grajduri, șo­proane și acareturi.

Alături de monahi, în aşezământ au apărut și preoții de mir, ținând cont de faptul că Biserica „Sfântul Filip” nu era zidită încă, parohia extinzându-se continuu. Limba de oficiere a slujbelor a fost româna, mai ales că majoritatea cărților de cult, așa cum ne-a rămas scris de la Emilian Vlaiculescu (fost protopop al raionului Teleajen), au fost tipărite în română. Cu toate acestea, călugării greci nu au învățat româna, pentru că ei oficiau serviciul divin în limba greacă.

Greutăţile vremurilor

Seismele din 1737, 1802, 1940 și 1942 au afectat lăcașul de cult, însă acesta a beneficiat după fiecare dezastru de o renovare masivă, chiar de mărirea suprafeței, ceea ce ne face să credem că importanța bisericii era foarte mare, întrucât ea a fost refăcută mereu și nu lăsată o ruină sau dărâmată, cum s-a întâmplat în cazul Bisericii Berceni.

Primul cutremur a afectat zidurile de piatră, bolta şi temelia. Egumenul de atunci, Kir Zaharia, a refăcut mare parte a con­s­truc­ției, punându-i clopotniță la poartă și înălțând trei turnuri. Cheltuielile făcute cu reparațiile au provenit din veniturile realizate de mănăstire, însă și nepotul hagiței Ilinca, Nicolae Buzăianu, a contribuit la reclădirea edificiului. Kir Zaharia a ținut să se știe efortul său, mărturie stând informațiile din pisanie, în care-și afișează biografia, ­precum și chipul său sculptat pe piatra funerară a lui Nicolae ­Buzăianu.

În 1802, un alt seism a afectat structura de rezistență a mănăstirii, care a necesitat reparații numeroase, fiind desființate și cele două turle adăugate de starețul grec. Egumen la Cotroceni era Visarion, iar la Văleni, Gherasim. Fresca a fost realizată de un grec, pe banii polcovnicului (colonel) Moise și ai ginerelui său, medelnicerul (rang boieresc care consta în a turna apa pentru spălarea mâinilor domnului) Mârzea.

Se cunoaște faptul că istoria școlii în spațiul românesc este strâns legată de istoria Bisericii, întrucât primele școli au fost organizate în incinta bisericilor și mănăstirilor, călugării și preoții fiind cei întâi știutori de carte.

La Văleni, începuturile școlii publice au legătură cu biserica, întrucât hrisovul lui Vodă Caragea din 1817-1818 statuează formarea școlilor la orașe, însă funcționarea ei a fost de scurtă durată, doar trei ani, până la răscoala lui Tudor Vladimirescu, în 1821. A fost redeschisă nouă ani mai târziu, în 1830, având ca dascăl pe „popa” Preda și funcționa cu școala grecului Constantin Liescoglu, amândouă funcțio­nând în chiliile mănăstirii.

Sprijin pentru prima şcoală publică din Văleni

În 1831 necesitatea funcțio­nării unei școli era stringentă, Eforia Școalelor (Ministerul Educației) s-a adresat Sfatului Orășenesc al Văleniului pentru a găsi un local de școală. Soluția a fost găsită de instituția locală, în cele patru odăi ale Mănăstirii, cam dărăpănate, soluție acceptată de centru. Cu toate acestea, propaganda grecului Liescoglu, care avea propria școală, a făcut ca elevii vălenari să nu frecventeze în număr mare instituția publică. Mai mult, medelnicerul Mârzea, tată a 10 copii și unul dintre cei mai înstăriți vălenari din acel moment, s-a opus construirii unei școli noi, cu dascăli români, calificați, din simplul motiv că își permitea să plătească un dascăl privat și nu considera că trebuia alocată o inves­tiție mare pentru cons­trucția unei școli noi. Cu toate acestea, soluția a fost găsită: prin donația Mănăstirii Văleni a locului pentru noua construcție, iar Mănăstirea Cotroceni a contribuit cu suma de 400 de lei, restul urmând să fie achitat din rezerva orașului.

Secularizarea averilor mănăs­tirești din 1863 a anulat printr-un act starea de închinare a mănăstirilor și moșiilor acestora, iar pământurile au trecut în proprietatea țăranilor clăcași. Mănăstirea Văleni a rămas cu un hectar și jumătate din cele 31 de moșii, iar după donația terenului pentru construcția școlii și a spitalului, a rămas cu doar 3.000 de metri, micșorându-se continuu de-a lungul anilor. Cea mai mare parte a călugărilor greci a plecat încă din 1859, iar ceilalți, imediat după secularizare, lăsând de izbeliște mănăstirea.

În 1880, biserica era parohială, având ca filială Biserica Berceni, întemeiată la 1847, care avea și ea preotul ei și pe locul căreia a fost construită în urmă cu câțiva ani Protoieria Vălenii de Munte.

În anul 1901 biserica a beneficiat de o serie de îmbunătățiri, fiind pictată în ulei, însă, cu această ocazie, au fost acoperite picturile anterioare, lucru neadus la cunoștința Comisiei Monumentelor Istorice.

În timpul Primului Război Mondial, ocupanții germani au luat, ca de peste tot, clopotele bisericii, transformându-le în obuze.

Nicolae Iorga este cel care restabilește frumusețea și simplitatea bisericii, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, înlăturând pictura în ulei și desființând frontonul, turnând chiar și o pisanie, în care sunt menționate data întemeierii lăcașului și reparațiile ce i s-au făcut. A fost introdusă și lumina electrică în biserică, toate aceste modificări benefice i-au adus profesorului Iorga calitatea de consilier parohial onorific, calitate pe care a deținut-o până la tragica sa moarte din 1940.

Reconstrucţie şi activităţi sociale şi misionare

În fatidicul an 1940 au avut loc numeroase evenimente istorice, dar și calamități, cum ar fi cutremurul din noiembrie, când biserica a avut de suferit major, însă a beneficiat din nou de repa­rații majore, preot fiind Emilian Vlaiculescu, pe care l-am men­ționat puțin mai sus și care a redactat și monografia insti­tuției, publicată în „Glasul Bisericii” din anul 1972, în două părți. Articolele sunt bine documentate, preotul luând contact cu documentele Mănăstirii Cotroceni.

În 1977, la cutremur, biserica a fost afectată, turla prăbu­șindu-se, parțial și zidurile, însă chenarele ferestrelor și inscripția săpată în piatră deasupra ușilor de la intrare au rămas intacte, iar preotul Vlaiculescu a reușit să salveze Evanghelia dintre dărâmături, în vreme ce alte valori au dispărut.

O echipă de arheologi de la Muzeul Național de Istorie a studiat ansamblul bisericesc, ajungând la următoarea concluzie: „Prin ultimii săi ctitori, Moise Polcovnicul și Mârzea Medelnicerul - repre­zen­tanți ai boierilor mici și mijlocii -, edificiul ridicat între anii 1802 şi 1806 se înscrie în rândul acelor monumente ce dau măsura artei provinciale care la această dată se dorea încă a fi la înălțimea prestigioaselor ctitorii ale marilor boieri din sec. XVII-XVIII”.

Pentru că importanța acestui lăcaș de cult era una deosebită, chiar de patrimoniu, așa cum stă mărturie raportul specialiștilor, s-a hotărât reconstrucția sa, proiect dus la bun sfârșit de părintele Ion Albescu. Acesta, cu o voință puternică, dăruire de sine și mult efort, a reușit, în patru ani, să o redeschidă. Alți patru ani au fost necesari realizării picturii de către Dan Gogu. Din vechea biserică au rămas pisania de la 1734, o frescă de pe cupolă și bolta de intrare în lăcaş, dar și cele două coloane din piatră. Catapeteasma a fost primită de la Biserica „Izvorul Tămăduirii” din București, instalată în 1995, iar resfințirea a săvârşit-o în anul 1996 Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist.

În ultimii treizeci de ani, parohia a fost condusă de preoții Ion Albescu, Iulian Cercel, Rafael Tănase și George Cocoșilă, cuprinzând un număr de aproximativ 2.500 de enoriași. Din punct de vedere social, Parohia „Mănăstirea” derulează numeroase programe, precum „Masa săracilor” - hrană caldă luată la domiciliu, „Agapa frățească de duminică” sau „Masa bucuriei”, sprijinirea familiilor sărace, a bătrânilor singuri din oraș cu alimente, îmbrăcăminte, rechizite, mese de sărbători etc. Parohia a organizat tabere pentru copii, prin Liga tinerilor creș­tini ortodocși, a editat și tipărit numeroase materiale, precum „Călăuză pentru suflet” și „Călăuză pentru sufletul copiilor”, și a organizat „Ora duhovnicească”, sub formă de cateheză, duminica.