Colindătorii, alaiul împărătesc prin care Domnul intră în alaiul satului

Colindele au creat întotdeauna o emoție sfântă. Fie că vorbim de perioada când erau interzise și se auzeau doar în locașurile de cult şi în instituțiile teologice, fie că se ascultau „clandestin” de pe discuri de ebonită editate pentru diasporă şi interpretate de Corala Patriar­hiei sau de Corul Madrigal, sau fie că trecea printr-o perioadă de „decadenţă” sau printr-una de prea multă exploatare, colindele au rămas în repertoriul românesc. Și vor continua să se facă ascultate chiar dacă s-ar ajunge la o „saturație” prin promovarea lor şi în repertoriul de „divertisment”, cântate de diferiţi artişti cu inflexiuni de folclor, pop sau alte stiluri muzicale.

Oabordare a colindelor românești se poate face din mai multe perspective: istoric, literar, muzical, teologic, stilistic, estetic, sociologic. Ne vom opri asupra semnificației teologice a colindelor și a aspectului misionar al colindelor și colindatului.

Colindul se întâlnește cu Scriptura

Din Simbolul Credinței cunoaştem că Fiul lui Dumnezeu „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Iată cum același lucru este spus într-un colind românesc, dar nu prin rostirea directă a teologiei, ci prin mijloa­cele harului poetic: „Pe o scară de argint/ Se pogoară Duhul Sfânt/ Se pogoară rareori/ Numai pe la Sărbători”. Scara de argint pe care Se pogoară Duhul Sfânt nu este altcineva decât Fecioara Maria, metafora fiind preluată din Vechiul Testament, unde se vorbește de scara pe care patriarhul Iacov a văzut-o în vis (Facere 28, 12). Dacă Maica Domnului a fost scară de argint pe care S-a pogorât Domnul, colindătorii sunt alaiul împărătesc prin care Domnul intră în alaiul satului. Sătenii nu mai sunt nici ei simpli țărani, ci devin „boieri”, dar nu în înţelesul de clasă socială, ci în acela de domni, pentru că împăratul nu poate fi primit decât domnește: „Sus, boieri, nu mai dormiți/ Vremea e să vă treziți/ Casa să vâo măturați/ Și masa sâo încărcați”. Este masa la care creștinul se pregătește să-L primească pe Domnul în strânsă legătură cu citatul din Biblie: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de-Mi va auzi cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20). „Colindele ne arată pe Dumnezeu ca fiind călător, pelerin. El ne caută şi ne cere să-L primim. Iată de ce colindătorii merg din casă în casă, vin spre noi şi ne întreabă dacă îi primim: Primiţi colinda? Primiţi colindătorii?” (^Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, p. 436).

Iisus Hristos petrece în casa creștinului

Primirea de care a avut parte Hristos în casa lui Simon leprosul, împreună cu Lazăr și cu surorile acestuia, Marta și Maria, cu ucenicii pe malul Ghenizaretului sau împreună cu Luca și Cleopa în Emaus, a inspirat pe autorul anonim al colindelor să fie gazdă generoasă: „Ci-mi aştept pe Dumnezeu,/ Să mi-L ospătez şi eu/ Cu vin roşu-ovășit,/ Dumnezeu fie sosit./ Intră-n casă după masă,/ Găsi-n casă masa-ntinsă/ Şi pe masă vadra plină/ Și ședea Se-ospăta,/ Ședea azi și ședea mâine,/ Săptămâna, luna plină./ Dacă luna se-mplineară/ Dumnezeu afarâ ieșeară,/ Sus la cer se ridicară,/ Lasă-n casă sănătate/ Și prin curte bogătate”. Așadar, timpul pe care Dom­nul îl petrece în casa creș­ti­nu­lui este de o lună (de pe la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ioan, când se cântă ultimele colinde). După aceea El se ridică la Ceruri de unde Se coborâse pe o scară de argint, încheind ciclul marilor sărbători. Colindul se întâlnește din nou cu Scriptura, fiind transfigurată ospeția amintită mai sus din Noul Testament, dar și ospeția patriarhului Avraam la stejarul Mamvri, când Dumnezeu S-a revelat ca Sfânta Treime.

Părintele Dumitru Stăniloae scoate în evidenţă ospitalitatea poporului român aşa cum este oglindită în colinde şi în folclorul românesc. Expresia „pe când umbla Dumnezeu pe pământ” indică un timp din istorie în care Dumnezeu a umblat pe pământ ca om, nefiind egală cu expresia „a fost odată ca nicioda­tă”, a basmelor, care indică ceva ce se întâmplă totdeauna, dar niciodată în mod exact, aşa cum se spune în basme. Umblarea odinioară a lui Dumnezeu printre oameni se face în colindul românesc împreună cu Sfântul Petru şi este o redare a adevărului evanghelic că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a umblat printre oameni însoţit de Sfinţii Apostoli. Colindele şi creaţiile folclorice româneşti localizează şi autohtonizează eve­­ni­men­tul în pământul românesc, oamenii îi primesc sau nu-i primesc să se adăpostească serile. În felul acesta, poporul umple „golurile” Evangheliei cu presupuse schimburi de cuvinte şi cu comportarea lor corespunzătoare conţinutului învăţăturilor Mântuitorului.

Niciodată Biserica Ortodoxă Română nu s-a revoltat când omul simplu din popor, în basmele lui sau în colinde, i-a îmbrăcat pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru în opinci şi i-a purtat prin satele româneşti, să vadă cum merg treburile pe pământ. Au mai intrat în legendă şi alţii: Sfânta Parascheva, Sfântul Gheor­ghe sau Pintilie călătorul, sau, ce este şi mai interesant, zilele săptămânii prefăcute în femei: Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică...

Săracii Îl primesc pe Domnul

În colindul românesc se arată că Hristos nu a fost primit de bogaţi, cum nu a fost primită nici Maica Domnului când avea să-L nască pe Hristos, ci a fost primit de săraci. Toate acestea se reflectă într-un colind din Transilvania, unde poporul român a suferit în mod deosebit din cauza dispreţului bogaţilor, iar colindul îi arată pe cei nemilostivi păgubiţi, sărăciţi şi „deşerţi”: „Coborât-a coborât/ ...Dumnezeu pe-acest pământ/ Ca să vadă și creadă/ Ce fac domnii cu iobagii/ Și gazdele cu săracii./ Se luară se dusără/ La mijlocul satului/ La casa bogatului./ - Bună sara, bogați mari!/ Bună sara! Bună cina!/ - Bună cina, nu-i de voi,/ Că-i de bogați ca și noi!/ Se luară se dusără/ La capătul satului,/ La casa săracului./ - Bună sara! Bună cina!/ - Bună cina. Nu-i de-ajuns/ Daâ cu împrumut vom lua/ Și cu toții vom cina./ Se luară se dusără/ În vârful dealului./ - Vezi, tu, Petre, ce văz eu?/ La mijlocul satului,/ La casa bogatului/ Arde-n para focului./ La capul săracului/ E muntele Domnului”.

Așteptarea colindătorilor

Ajunul de Crăciun este zi de post. Preotul umblă cu icoana Naşterii Domnului în fiecare casă. De obicei bătrânii nu mănâncă, până când preotul nu ajunge la casa lor să binecuvânteze masa, chiar dacă asta se întâmplă să fie noaptea târziu. După aceea stau la masă, ospătându-se cu sarmale de post şi vin. În Moldova şi Bucovina, femeile servesc în Ajun o mâncare numită „scutecele Domnului”, nişte turte de grâu uscate pe cuptor şi apoi încropite în apă caldă şi presărate cu nucă şi cu zahăr. Ele preînchipuie scutecele în care a fost înfăşat Pruncul Iisus, în ieslea Betleemului. Se aprinde în colţul de la icoane o candelă cu untdelemn şi nimeni nu doarme în noaptea aceasta, aşteptând colindătorii. Porţile sunt în lături, uşile descuiate şi câinii legaţi. Satul răsună de Lerului Domnului, nişte cuvinte care par fără înţeles, dar ele nu sunt altceva decât traducerea lui Aleluia Doamne, cu care Biserica preamăreşte Naşterea Mântuitorului Hristos.