Colindele - teologia Bisericii în cuvinte simple

Cu siguranţă, „a colinda“ este un termen potrivit pentru a desemna misiunea Sfinţilor Apostoli. Un termen care nu poate fi tradus în limbile moderne. De ce oare? Pentru că „a colinda“ înseamnă mai mult decât a vesti Evanghelia. Înseamnă bucurie şi jertfă, adăugate misiunii creştine! Când baţi la poarta cuiva, nu vesteşti doar că Hristos s-a născut acum 2000 de ani, ci te rogi cântând - ca bucuria adusă de Smeritul Prunc din iesle să se sălăşluiască în acea casă. Deci, colindatul este cale de rugăciune şi de comuniune în Hristos cel născut în ieslea Betleemului.

Cu toţii ne amintim cu drag, în pragul sărbătorilor prilejuite de Naşterea Domnului, de vremea copilăriei. Momentele în care, de mână cu bunica ori cu părinţii, mergeam la colindat sunt parte din fiinţa noastră şi nu pot fi şterse din memorie. Două strofe cântate din două respiraţii, încununate de „La anul şi la mulţi ani!“, acestea formau colinda noastră gângurită. Era, poate, puţin pentru alţii, dar suficient pentru Dumnezeu. Indiferent de vârstă, mersul la colindat era o treabă serioasă. Cu zile de repetiţii, pregătiri, emoţii. Dar, oare, de ce atâta implicare? Până la urmă, ce înseamnă a colinda şi ce sunt colindele?

Teologia Sfintei Biserici a subliniat dintotdeauna misiunea creştinului de a fi „apostol“ pentru celălalt. Mesajul Evangheliei a cuprins întreaga lume, tocmai prin faptul că cei din biserică, din comunitatea creştină, au ştiut să vorbească şi să vestească bucuria pe care a adus-o întruparea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Aşa s-au născut Sfintele Evanghelii şi Epistolele cuprinse în Sfânta Scriptură - din dorinţa ca toţi să înţeleagă marea taină a religiei creştine. Sfinţii Apostoli au luat la pas lumea, în vestirea Evangheliei, ţară cu ţară, cetate cu cetate şi sat cu sat, aducând cu ei lumina lui Hristos. Cum se traduce această acţiune în limbajul popular românesc?

Cu siguranţă, „a colinda“ este un termen potrivit pentru a desemna misiunea Sfinţilor Apostoli. Un termen care nu poate fi tradus în limbile moderne. De ce oare? Pentru că „a colinda“ înseamnă mai mult decât a vesti Evanghelia. Înseamnă bucurie şi jertfă, adăugate misiunii creştine! Când baţi la poarta cuiva, nu vesteşti doar că Hristos s-a născut acum 2000 de ani, ci te rogi cântând - ca bucuria adusă de Smeritul Prunc din iesle să se sălăşluiască în acea casă. Deci, colindatul este cale de rugăciune şi de comuniune în Hristos cel născut în ieslea Betleemului.

Cum s-au născut colindele?

Încă din primele veacuri creştine, Biserica şi-a exprimat învăţătura dogmatică prin intermediul imnelor liturgice. Chiar din secolul I avem mărturii că primii creştini adunaţi în rugăciune şi frângerea pâinii cântau imne. Astfel, în scrisoarea guvernatorului Pliniu către împăratul Traian, găsim menţiunea că, „în Bitinia, creştinii se adunau sâmbătă spre duminică, luau o masă nevinovată şi cântau imne lui Hristos, ca unui zeu“.

Începând cu secolul al III-lea, avem de a face cu adevărate strofe poetice, care transmiteau adevărurile de credinţă, dezvoltate mai târziu de melozi şi imnografi. Noile creaţii liturgice au devenit normative în cultul sfintei Biserici, însă paralel cu acestea s-a dezvoltat şi o poezie religioasă în cuvinte simple. Mai ales la poporul român, s-a simţit nevoia ca teologia Bisericii să fie „tradusă“ în limba poporului. Pe baza informaţiilor din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, din slujbele Bisericii şi din lumina sfintelor icoane, credincioşii au alcătuit versuri pline de credinţă - colinde.

Fecioara astăzi - primul colind al Bisericii

Istoria colindelor se deschide cu o cântare care, de aproape 1600 de ani, este folosită în cultul Sfintei Biserici. Condacul Naşterii Domnului, născut din rugăciune curată, smerenie şi minune, este primul colind al Sfintei Biserici.

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.“

Secolul al IV-lea este cunoscut drept „veacul troparului“. Acest supranume i se datorează faptului că, în această perioadă, au fost alcătuite cele mai multe din textele liturgice pe care le folosim până astăzi în cultul Sfintei Biserici şi în rugăciunile noastre particulare. Vorbim despre teologia Bisericii exprimată în versuri, o adevărată ştiinţă. Ce făceau alcătuitorii de tropare? Pe baza vieţii unui sfânt sau din hotărârile dogmatice ale unor sinoade sau Părinţi ai bisericii, aşezau în versuri aceste informaţii, ca să fie pricepute mai uşor de către credincioşi. Aşa s-a întâmplat şi în cazul condacului Naşterii Domnului - „Fecioara astăzi“. O istorie aparte, dată fiind frumuseţea şi simplitatea textului.

Sinaxarul Bisericii notează faptul că autorul acestei cântări poetice este Sfântul Roman Melodul. Sirian de origine, a trăit în Constantinopol spre sfârşitul secolului al V-lea. După câţiva ani petrecuţi la Beirut, fiind diacon la Biserica Învierii, a venit în Constantinopol, slujind la biserica Maicii Domnului din Vlaherne. Smerenia lui şi viaţa curată au făcut ca el să fie remarcat în Constantinopol. Însă, îi lipsea ceva - o voce frumoasă. Mâhnirea adusă de acest mic inconvenient l-a pus la mai multă rugăciune. Aflat în faţa icoanei Maicii Domnului, s-a rugat ca să poată şi el să cânte în limba greacă. În timpul nopţii, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a dat o foaie de hârtie mototolită, ca să o înghită: „Deci, i se păru lui că a deschis gura şi a înghiţit hârtia. Şi, fiind praznicul Naşterii lui Hristos, îndată ce s-a deşteptat, suindu-se în amvon, a început a cânta: Fecioara astăzi pre cel mai presus de fiinţă naşte…“.