Ascuns ochilor istoricilor, episcopul Bartolomeu Stănescu era numit în epocă filosoful social-creştin. Tot contemporanii spun că, asemenea oricărei mari personalităţi, a ieşit din viaţa publică fără să fie regretat.
Bartolomeu Stănescu se naşte la 25 august 1875 şi după absolvirea Seminarului şi a Facultăţii de Teologie din Bucureşti este trimis la Paris pentru continuarea studiilor. La Université Paris Sorbonne obţine două licenţe, în litere (sociologie) şi în drept, iar mai apoi începe studiile de doctorat sub îndrumarea profesorului Émile Durkheim, cu o teză în domeniul filosofiei socio-politice despre principiul autorităţii. De altfel, întregul său discurs public este brodat în jurul ideilor de libertate şi autoritate.
În ianuarie 1914 este numit profesor titular la Catedra de exegeza Noului Testament, unde are o audienţă selectă, inclusiv din rândurile elitelor vremii: Constantin Rădulescu-Motru audiază în câteva rânduri prelegerile sale. Începerea Primului Război Mondial îl lasă cu greu convins să se retragă în Moldova, dorinţa sa fiind aceea de a merge pe front pentru că "pe lângă entuziasmul patriotic ce-l însufleţea, însăşi primirea salariului de Profesor Universitar îl obliga să fie nelimitat la dispoziţia patriei sale scumpe". Fiind deja arhiereu, nu primeşte aprobarea nici de la ministrul de război Vintilă Brătianu, nici de la I. Gh. Duca, ministrul instrucţiei publice, şi se înscrie profesor la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din Bogzeşti, lângă Roman, predând limba română şi religia la clasele primare. Cânta la strană şi predica în fiecare duminică pentru că nu avea veşminte arhiereşti ca să poată sluji.
Marea Unire din 1918 îi oferă posibilitatea de a se implica în mai multe domenii ale vieţii publice: înfiinţează alături de alţi intelectuali ai vremii o revistă de drept şi ştiinţe politice, precum şi Cercul de Studii Social-Creştine "Solidaritatea". În paginile revistelor editate îşi prezintă reflecţia intelectuală despre construcţia naţiunii, autonomia bisericească, rolul ierarhului în eparhie, problemele economice şi sociale ale noului stat român.
Bun organizator
În 1920 primeşte în grijă păstorirea celei mai mari eparhii din România Mare: a Râmnicului Noul-Severin şi conducerea revistei "Biserica Ortodoxă Română". În ambele funcţii, propune o reorganizare rapidă din temelii. În 1938 intră în concediu pentru o perioadă de doi ani, după care se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Bistriţa, unde în 1954 va şi trece la Domnul. În perioada pensionării, merge în mai multe rânduri la Paris, unde studiază limbile engleză, germană şi italiană pentru ca scrierile sale să fie accesibile comunităţii ştiinţifice internaţionale:
"Hotărârea pe care am luat-o, ca să intru în a treia pasă a vieţii mele, mi-a fost inspirată de Ea şFecioara Mariaţ, printr-un text din Sfânta Scriptură, pe care am deschis-o, când m-am simţit îmboldit puternic în cugetul meu s-o deschid. Îmi numesc situaţia de acum ca fiind pentru mine a treia fază a vieţii, pentru că prima am trăit-o în şcoalele prin care am trecut; iar pe-a doua am trecut-o prin aplicarea în instituţiile laice şi bisericeşti a celor învăţate în şcoli din ţară şi în străinătate. De astă dată, ş…ţ mult mai în plin pregătit pentru folosul românesc, dacă nu şi internaţional, aşa cum sunt hotărât să ajung, ş…ţ sunt sigur, că voi fi pe deplin înţeles, dacă nu şi urmat, de lumea care mă va asculta şi care mă va citi în lucrările tipărite şi răspândite de mine, în limbile pentru care îmi fac pregătirea". (Arhiva
CNSAS, Fond Informativ, Scrisoare a lui Bartolomeu Stănescu către Vasile Tivig, 17 ianuarie 1939, dosar nr. 53328, fila 133.)
Creştinismul social ca mişcare
Cu un impact semnificativ în ţări ca Italia, Marea Britanie, Germania sau Franţa, creştinismul social prinde contur şi în România datorită episcopului Bartolomeu Stănescu şi a altor teologi ortodocşi: Şerban Ionescu, Vasile Ghe. Ispir etc. Centrul de Studii Social-Creştine înfiinţat de ei este extrem de activ în anii â20, editând revista "Solidaritatea" şi organizând conferinţe în diverse zone ale ţării. Mişcarea creştinismului social din România se prezintă ca un demers al Bisericii Ortodoxe de a trece valorile creştine din spaţiul privat în structura organismului social. Ceea ce a determinat Biserica la o astfel de acţiune a fost şi "ivirea unor curente sociale, cum este: socialismul, comunismul, bolşevismul, anarhismul etc., care având un fundament materialist, antireligios şi revoluţionar, nesocoteau cu totul valorile morale şi religioase în reforma vieţii sociale".
Proiectul său, inspirat din curentul creştinismului social, avea ca finalitate o arhitectură socială echitabilă derivată din morala creştină. În acest context, statul prin natura laicismului său are apucături de indiferenţă religioasă şi de incompetenţă practică, de aceea "se cuvine ca astăzi să contrabalansăm în cele bisericeşti autoritarismul statului nostru cu libertatea de competinţă şi de acţiune".
Autonomia societăţii
Discursul episcopului Bartolomeu Stănescu este unul de factură analitică pornind de la dreptul natural şi coexistenţa în societate a două principii complementare: libertatea şi autoritatea, aceste "două mari forţe şi două mari drepturi ş…ţ care coexistă şi se înfruntă în mod natural". În concepţia sa, Biserica nu reprezenta încă acea mare corporaţie socială care să ofere un viu apostolat în societate din cauza ingerinţelor externe, dar şi interne: "Astăzi Biserica s-a osificat sub forma unei simple întocmiri de birou şi de formalism administrativ". În acest context, datoria oamenilor Bisericii este să-i asigure statutul de organism social autonom şi să-i înlesnească capacitatea de a produce consensul şi sufletul naţional.
Criticând cele două mari viziuni politice laiciste ale epocii, socialismul şi liberalismul, primul pentru că oferă prea puţină libertate, iar cel de-al doilea, prea puţină autoritate, Bartolomeu Stănescu aduce în discuţie prioritatea binelui comun la nivel naţional, solidaritatea, prioritatea muncii asupra capitalului, a moralei asupra politicianismului. Democraţia pe care şi-o doreşte este una a persoanei, nu a individului. Ea face parte din ordinea naturală, fiind, în opinia sa, regimul politic de normalitate a unui popor: "Democraţia este ş…ţ ştiinţa profundă asupra sufletului omenesc, ca legătură pe care legile o mijlocesc între om şi mediul său de viaţă, să-i dea cu putinţă sufletului şi puterilor omeneşti să domine acest mediu, iar nu să fie dominate de ele". Prin urmare, legile democratice nu trebuie să fie impuse, ci născute prin adeziunea poporului menajat în libertatea şi demnitatea lui. Dacă în epoca medievală rolul statului a fost să domine poporul, acum este să-l slujească.
Biserica nu este o instituţie de stat, "întrucât statul nici nu a inventat-o prin politica lui, nici n-a creat-o prin legile lui". Statul singur nu poate să suplinească nevoile spirituale ale credincioşilor, el se îngrijeşte de conservarea vieţii, nu de desăvârşirea ei: "desrobirea iniţiativelor particulare şi sociale nu se pot dobândi decât prin asigurarea în mâinile tuturor indivizilor şi ale tuturor instituţiilor sociale, dovedite necesare vieţii cum e şi Biserica noastră, a regimului de libertate, pe care civilizaţia modernă l-a organizat deastădată definitiv în acel larg şi evanghelic sistem politico-juridic numit democraţie".
Încă din 1927 episcopul de Râmnic renunţă să mai vorbească de la tribuna Senatului, contrariat de faptul că dezbaterile de idei nu aveau nici un efect la votul final. Mai grav decât acest lucru, mişcarea interbelică a creştinismului social pare să nu se bucure de reputaţia altor curente de gândire interbelice. Cu toate acestea, astăzi descoperim în personalitatea episcopului Bartolomeu Stănescu un pionier al reflecţiei creştine asupra societăţii moderne, o societate structurată pe un vid de autoritate din cauza statelor care nu lasă societăţile să respire creştineşte.
