Esenţial în procesul de formare a personalului care va activa într-un muzeu de artă bisericească este ca acesta să conştientizeze faptul că el va deveni un educator, un modelator de conştiinţe şi că fiecare exponat din colecţia pe care o gestionează reprezintă un summum de semnificaţii (liturgice, istorice, artistice, documentare etc.), are un caracter intercultural şi polisemantic.
Centrul de Pregătire pentru Patrimoniu, înfiinţat prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din luna februarie 2007, a primit misiunea de a pregăti şi forma personal calificat care, prin competenţele dobândite, să poată îndeplini cu răspundere obligaţiile ce revin tuturor deţinătorilor de bunuri culturale şi de patrimoniu din România, şi anume acelea care privesc gestionarea, ocrotirea, conservarea preventivă şi valorificarea prin acţiuni specifice a patrimoniului deţinut. Aceasta cu atât mai mult cu cât, se ştie, Biserica Ortodoxă Română deţine poate cel mai valoros patrimoniu de artă veche românească, prea puţin pus în valoare pe măsura importanţei sale, din lipsa unor specialişti care să stăpânească metodele şi principiile ştiinţifice de valorificare a acestui patrimoniu. Pentru îndeplinirea acestor obligaţii Centrul de Pregătire pentru Patrimoniu a întreprins toate diligenţele pentru recunoaşterea sa ca formator autorizat (Centrul figurează înscris în Registrul formatorilor autorizaţi din România), astfel încât certificatele de absolvire pe care le eliberează să se bucure de recunoaştere naţională. Centrul este calificat să organizeze programe de pregătire profesională pentru următoarele specialităţi din domeniul patrimoniului: muzeografi, gestionari - custozi, conservatori de bunuri culturale, ghizi pentru obiective culturale şi, în curând, şi pentru restauratori (carte şi documente, pictură icoane) şi bibliotecari. Programele de pregătire respectă standardele ocupaţionale şi de organizare a procesului de pregătire care sunt în conformitate cu normele europene actualizate, controlul asupra conţinutului şi calităţii programelor fiind exercitat de către Comisia Naţională de Formare Profesională a Adulţilor din subordinea guvernului, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Ministerul Învăţământului şi Cercetării. Se înţelege cu uşurinţă că procesului de formare profesională şi de dobândire de competenţe specifice i se acordă, în România, la fel ca şi în celelalte state europene, o importanţă deosebită date fiind efectele sociale pe care le vizează.
Competenţele pe care le pot căpăta cursanţii se dobândesc apelând la lectori şi specialişti competenţi, recunoscuţi fiecare, în domeniul său de activitate: istorici de artă, muzeografi, conservatori, specialişti în pedagogie muzeală, în relaţii cu publicul, experţi în domeniul patrimoniului cultural şi, nu în ultimul rând, specialişti în domeniul pedagogiei muzeale, adică al educaţiei în şi prin muzeu. "Muzeele înseamnă educaţie", s-a spus la ultimul congres al Comisiei Internaţionale a Muzeelor. Educaţia înseamnă recunoaşterea şi respectarea valorilor artistice, culturale, materiale, spirituale, religioase. În acest amplu şi responsabil proces educativ, Biserica se poate ipostazia pe două paliere: primul se referă la locul pe care îl ocupă religia în procesul general al educaţiei (cât din dimensiunea educaţiei este ocupat de religie), iar al doilea se referă la dimensiunea educativă a religiei (ce loc ocupă educaţia, în general vorbind, în cadrul activităţilor religioase). Personalul calificat care lucrează în cadrul colecţiilor de artă bisericească trebuie să fie pregătit pentru a răspunde unor provocări venite din partea vizitatorilor pentru care obiectele şi bunurile respective sunt cvasinecunoscute.
Cursuri vii, nu exerciţii de dictare
În discuţiile deschise pe care le organizăm în cadrul focus-grupurilor am avut surpriza să constatăm opinii, cel puţin ciudate, ale unor cursanţi în legătură cu modul de prezentare a bunurilor culturale din propriile lor colecţii. A susţine că un cult este superior celorlalte culte pe baza unor argumente cel puţin subiective este dovada unui comportament ce conduce la intoleranţă şi poate crea situaţii delicate faţă de grupurile de vizitatori care aparţin altor culte. Muzeele, în special cele de artă religioasă, reprezintă, cred, o modalitate de a învăţa să trăim împreună, de a fi toleranţi fără ca aceasta să însemne să ne ignorăm identitatea sau tradiţiile (tradiţia este, în ultimă instanţă, transmiterea elementelor specifice unei culturi, a unui popor, a unei etnii).
Este foarte important ca în aceste programe-dezbatere care stau la baza pregătirii cursanţilor noştri să dezvoltăm metodele active, discuţiile libere, dialogurile ("focus-grupul") care sunt stimulative, obligă la ordonarea şi sistematizarea expozeurilor şi a raţionamentelor şi, nu în ultimul rând, valorifică experienţa de viaţă a fiecărui participant. Mulţi cursanţi, obişnuiţi cu formula "dictării" cursului, au fost surprinşi să constate că nici un lector "nu le dictează", ci sunt lăsaţi să evalueze şi să-şi selecteze informaţiile potrivit gradului propriu de interes şi de nivel de cunoştinţe. Această metodă defineşte şi scopul unui sistem organizat de pregătire profesională cum este cel al formării de specialişti în domeniul patrimoniului cultural: pregătire nu se face doar cu scopul de a şti pentru sine, ci de a şti pentru a înnoi, a interveni, a adapta şi a fi, în ultimă instanţă în deplin acord cu cerinţele unei societăţi extrem de dinamice. Este şi motivul pentru care cred că multe din actualele colecţii şi muzee de artă religioasă, create cu mulţi ani în urmă, trebuie imperios să-şi restructureze tematica şi modul de prezentare pentru a fi atractive, educative şi în context cu noile mijloace de informare.
Trebuie să stimulăm interesul pentru muzee
Societatea noastră este dominată de informaţia prin internet, prin accesibilitatea la un larg evantai de informaţii, iar ignorarea acestei realitaţi va pune sub semnul intrebării utilitatea şi necesitatea instituţiei numită Muzeu. Pentru a nu ne mai mira de ce nu mai vin vizitatorii în muzeele noastre. Este limpede ce interes poată să stârnească, mai ales pentru publicul tânăr, un muzeu (chiar recent) conceput după principiile de acum o jumătate de secol, când peste tot în lume, toate muzeele, inclusiv cele religioase, caută şi identifică modalităţi noi, specifice, de a-şi pune în valoare patrimoniul şi a-şi motiva vizitatorii. Îmi îngădui să amintesc, în final, de o experienţă proprie de ghid al unui grup de vizitatori într-un circuit pe la mănăstirile dintr-o anume parte a ţării. După ce am vizitat două-trei muzee, câţiva dintre vizitatori m-au întrebat, cu oarecare jenă: "La celelalte muzee vom vedea tot icoane, tot candele, tot patrafire?" Aveau dreptate. Muzeele semănau între ele prin lipsa de personalitate şi de profesionalism în ceea ce priveşte organizarea. Erau ceea ce în muzeologie sunt numite "muzee mute", total impersonale şi care nu lasă nici o amintire vizitatorilor. Din fericire, începe să se înţeleagă că muzeele nu sunt doar nişte depozite deschise publicului, ci trebuie să fie înveşmântate cu acea haină de nobleţe şi de personalitate care să le facă atractive. Iar asta înseamnă public, vizitatori, interes turistic şi, evident, venituri pe măsură.
