Curăția minții, premisa rugăciunii neîncetate

Caracteristica adevăratei rugăciuni creştine este curăţia: curăţia rugăciunii este pe măsura celei a inimii şi a minţii celui care se roagă. Dacă sufletul omului este stăpânit de patimi, acesta nu se poate apropia de Dumnezeu nici să primească harul Său. Dar dacă acesta s-a depărtat de orice solicitudine a vieţii şi, întors în el însuşi, devine capabil de a primi mila lui Dumnezeu, sesizează starea sa păcătoasă, de boală, în care se află şi suferă pentru aceasta. Însă starea de suferinţă, de tristeţe, de părere de rău a omului pentru păcatele comise, îl face pe acesta să se întoarcă de la starea „împotriva firii” la cea „după fire” sau conformă cu firea.

Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, rupe mintea de păcat şi o lipseşte de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea după har şi împreună-petrecerea cu Dumnezeu, ce se săvârşeşte tainic în inima omului, pe „tronul harului”, şi îl unifică pe om. Tristeţea omului pentru păcate devine o „tristeţe fericită”, căci în inimă, pe „tronul harului”, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, „iar începând de atunci lacrima îndurerată se preface în dulce, iar cuvintele lui Dumnezeu ajung gâtlejului dulci şi mai presus ­decât e gurii mierea (Psalmi CXVIII, 103); cererea de rugăciune se preface în mulţumire, iar meditarea mărturiilor dumnezeieşti este veselia inimii care convorbeşte cu acestea cu o nădejde nefăcută de ruşine (Romani V, 5) şi care e ca un preludiu prin însăşi experienţa acestei gustări”.

Spre o mai bună înţelegere, Sfântul Grigorie Palama ne pune în faţă „şi un alt exemplu mai limpede: începutul plânsului se aseamănă cu întoarcerea fiului risipitor, de aceea îl umple de întristare pe lucrătorul lui şi-l convinge să spună acele cuvinte: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu sunt vrednic să mă mai numeşti fiu al tău» (Luca XV, 21); dar sfârşitul lui se aseamănă întâmpinării şi îmbrăţişării Tatălui ceresc, în care fiul, dobândind bogăţia îndurării neasemănate şi multă bucurie şi îndrăzneală din pricina ei, e sărutat şi sărută şi, intrând, se ospătează împreună cu Tatăl, desfă­tân­du-se împreună de veselia cerească”. „Dumnezeiasca tristeţe curăţitoare” nu se manifestă doar în sufletul nevoitorilor duhovniceşti, ci trece de asemenea în trup şi în simţurile acestuia. Lacrimile pe care le varsă acesta sunt o dovadă suficientă care demonstrează încă o dată strânsa legătură dintre trup şi suflet în drumul către îndumnezeire. În acest fel, adevărata rugăciune se arată consecutiv „mamă şi ­fiică a lacrimilor”, căci întreg cursul vieţii creştinului se arată ca sinteză a luptei personale întărită de rugăciune, de o rugăciune ­desăvârşită şi curăţită printr-o continuă reînnoire interioară şi prin eliberarea de patimi.

Pentru realizarea mai uşoară a deprinderii rugăciunii neîncetate s-a căutat în lumea monahismului răsăritean să se găsească anumite metode, „care constau într-o sprijinire a efortului minţii de a se întoarce în interior prin anumite procedee în care e angajat şi trupul”. Metodele care s-au format în Răsărit pentru a înlesni înălţarea minţii la rugăciunea curată sunt mai bine zis variante ale aceleiaşi metode care este sistematizată cel mai bine în spiritualitatea răsăriteană de Cuviosul Nichifor din singurătate. Sfântul Grigorie Palama refuză punctul de vedere al lui Varlaam, după care metoda rugăciunii ar fi un mijloc me­canic, de obţinere a harului. ­Varlaam acuza isihaştii că vor să obţină un rezultat spiritual forţând inspiraţia răsuflării. Sfântul Grigorie Palama răspunde că acestea sunt numai calomnii: metoda rugăciunii este în chip esenţial un mijloc practic pentru începători, spre a evita imaginaţia şi vagabondajul minţii.

Deseori, Sfântul Grigorie ­Palama insistă asupra caracterului propedeutic şi instrumental al metodei Cuviosului Nichifor din singurătate, ce are ca scop o interiorizare tot mai mare, ca simţurile să nu se risipească, să nu se împrăştie în afară¹.

În scrierea sa Apărarea sfinţilor isihaşti, Sfântul Grigorie ­Palama apără mult metoda aceasta şi cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, împotriva lui Varlaam şi a susţinătorilor acestuia. Sfântul Grigorie nu socoteşte aceste metode ca absolut necesare, ci doar ca folositoare în oarecare măsură pentru începători. De aceea, nu toţi le recomandă, ci doar unii: „Pe de altă parte, a îndemna mai ales pe începători să privească asupra lor şi să-şi conducă prin respiraţie mintea înăuntru nu e ceva de reprobat. Cine, cugetând corect, ar dezaproba, ca aceia care nu au încă mintea capabilă să se contemple pe ea însăşi, să şi-o concentreze prin oarecare metode. Mintea celor care sunt la începutul acestei nevoinţe, chiar concentrată fiind, sare continuu şi deci trebuie adunată continuu; le scapă mereu mintea pentru că sunt neexperimentaţi şi pentru că anevoie se contemplă ea pe sine însăşi, fiind şi foarte nestatornică. De aceea sunt unii care îndeamnă pe începători să fie atenţi la acest du-te-vino al respiraţiei şi s-o reţină puţin, ca să-şi reţină astfel şi mintea, observând-o în cursul respiraţiei. Aceasta până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se amestece cu ele, vor putea s-o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare”.

Această metodă pune în evidenţă posibilitatea omului de a se apropia de Dumnezeu nu prin simţuri, nici prin raţiune, ci prin lucrarea Duhului Sfânt în inima nevoitorului, lucrare pregătită în tăcere prin puterea rugăciunii. „În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos”.

Toată literatura patristică afirmă că depăşirea lucrurilor sensibile şi inteligibile este o condiţie sine qua non pentru apropierea minţii de Dumnezeu cel infinit. De aceea este necesar ca mintea să părăsească toate conţinuturile definite, să se golească de orice imaginaţie, pentru a se lăsa cuprinsă de harul dumnezeiesc. Lucrul acesta este susţinut cu tărie şi de către Sfântul Grigorie: „În rugăciune, mintea leapădă treptat relaţiile cu cele ce sunt, întâi pe cele care o leagă de cele de ruşine, rele şi în general stricăcioase, apoi pe cele ce sunt la mijloc şi prefac pe om spre mai rău sau spre mai bine, potrivit cu scopul cu care le foloseşte, pentru care e toată învăţarea şi cunoştinţa lor. De aceea este şi un sfat al Părinţilor «să nu primim cunoştinţa pe care o face vrăjmaşul să răsară în vremea rugăciunii, ca să nu fim jefuiţi de ceea ce e mai înalt»”.

În mintea curată a rugătorului se oglindeşte Dumnezeu prin harul Său: „Dumnezeu Se arată în mintea curată ca într-o oglindă, rămânând, după ceea ce este în Sine, nevăzut; căci la fel este chipul care apare într-o oglindă, el apare rămânând cu totul nevăzut şi este aproape imposibil să vezi în acelaşi timp şi chipul reflectat în oglindă şi obiectul pe care îl reflectă oglinda”. Astfel, rugăciunea curată se arată a fi dar al lui Dumnezeu, ca lucrare a harului Acestuia în mintea, inima şi simţurile nevoitorului.

Notă:

¹ Ibidem, II, 2, 25; traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 372-373.