Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Cuviosul Părinte Arsenie Boca şi lucrarea tămăduitoare a Bisericii

Cuviosul Părinte Arsenie Boca şi lucrarea tămăduitoare a Bisericii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Sergiu Ciocârlan - 27 Noiembrie 2022

Veacul XX a fost unul încărcat de evenimente istorice. Astăzi, la atâtea decenii distanţă, generaţiile actuale se confruntă cu perspectiva confuză în care acelea sunt proiectate. Încercăm să pătrundem cu mintea, dar înţelegerea este bruiată de moştenirea doldora de prejudecăţi şi falsificări. Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Părinte Arsenie se numără şi ea printre evenimentele istorice răstălmăcite ale veacului trecut. Astăzi, când scrierile marelui duhovnic sunt la îndemână, putem corecta toate acele devieri răspândite din neştiinţă sau din înţepenirea într-un punct de vedere îngust.

Învăţătura Cuviosului Părinte Arsenie este fundamentată eclesiologic. Biserica este Una şi doar în ea ne putem mântui. „Biserica aceasta, Una, e sfântă pentru că Sfânt e Întemeietorul şi, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica, în care ne mântuim, e apostolească, adică îşi are slujitorii urmând, ca dar, prin punerea mâinilor, unii de la alţii în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei până la Iisus Hristos”.1

Fundamentul eclesiologic este mereu primejduit. Biserica îşi are în fiecare epocă potrivnicii ei, care propun căi mincinoase. De aceea, este nevoie de povaţă duhovnicească, fiindcă „nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni”.2

Cuviosul Părinte Arsenie, în repetate rânduri, atrage atenţia în privinţa înaintării pe calea Duhului: „Nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic”.3 El însuşi a ucenicit la părintele Antipa Dinescu şi părintele Teodosie Domnariu, doi aspri nevoitori isihaşti din Sfântul Munte, şi, neîntrerupt, a avut duhovnic până la sfârşitul vieţii, aşa cum s-a şi descoperit prin cercetările din ultima vreme. Astfel că se probează şi de aici că sfaturile sale vin din cercare, dintr-o practică a nevoinţei monahale, unde temeiul este ascultarea. Căci numai aşa mintea se tămăduieşte.

Părintele Arsenie, o vie restaurare a duhului autentic ortodox

Aproape de mijlocul veacului XX, Dumnezeu descoperă lucrarea unui mare duhovnic. Neadâncită până astăzi, lucrarea duhovnicească a Cuviosului Părinte Arsenie încă rămâne o temă de cercetat, cu atât mai mult cu cât se adresează atât celor care au nevoie de un îndreptar aspru pentru a-şi schimba viaţa, cât şi celor care râvnesc la treapta înaltă a desăvârşirii. Cel mai îndreptăţit cuvânt pentru a descrie această lucrare este cel al părintelui Dumitru Stăniloae: „Prin ceea ce a făcut din sine și prin ceea ce propovăduiește este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox”.4

Descrierea părintelui Dumitru Stăniloae rămâne unică atât în epoca sa, cât şi acum, la 8 decenii distanţă. Abandonat unor interpretări superficiale, chipul filocalic al cuviosului din descrierea amintită depăşeşte epoca noastră. Un uriaş al Duhului, Cuviosul Părinte Arsenie ar putea fi înţeles doar în contextul marilor asceţi ai secolului, alături de Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Iosif Isihastul, Sfântul Paisie Aghioritul şi Sfântul Sofronie Saharov. Astfel încadrată, pilda viețuirii sale este cea a unui ascet asemănător celor întâlniți în scrierile Filocaliei, lucrarea sa duhovnicească fiind tămăduire, înnoire. „Minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos.”5

Chipul eclesiologic al lucrării sale răzbate în scrieri şi în firul întreg al vieţuirii. Pentru popor, cuviosul dă ca pildă pocăinţa lui David: „Am păcătuit înaintea Domnului”. De aici începe îndreptarea fiecărui om şi a întregului neam. „Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, că altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă că postul este poarta, iar patrafirul este uşa.”6 Preocupat de tămăduirea şi înnoirea lăuntrică proprie Bisericii, cuviosul îndrumă la mărturisirea şi lăsarea păcatelor, din a căror cauză vin asupra omului uscăciunea vieţii, apăsările şi necazurile. „Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit.”7

Calea înnoirii lăuntrice este calea Bisericii

Nevăzut, Însuşi Hristos însoţeşte omul. Iar în chip văzut, duhovnicul, prin Sfintele Taine. Smerindu-se, omul dobândeşte un alt aşezământ al minţii: „Ce se întâmplă cu inventarul păcatelor în cazul spovedaniei: vina şi pedeapsa se şterg prin Jertfa Mântuitorului cea în locul nostru; pedeapsa morţii spirituale ştergându-se, în schimbul acestei smerenii de a te spovedi adevărat lui Dumnezeu, care, dogmatic, este de faţă, şi El ne iartă, modificând cu atotputernicia Sa urmărirea noastră după fapte. Se poate ca cineva să ajungă singur la cunoaşterea vinovăţiei sale, dar nu face şi ultimul pas: nu caută un duhovnic, nu se mărturiseşte după taină; acela nu şi-a schimbat soarta sufletului său cu nimic, fiind reţinut de mândria, de temniţa egoismului său. Aceasta face zadarnică Jertfa Mântuitorului pentru el”.8

Asupra omului vine şi crucea. Nu e uşor de dus, dar fără cruce nu este tămăduire. Cuviosul îndeamnă la asumare. Oricare ar fi povara ei, să zicem: „Aşa ne trebuie!”. „Nu fugiţi de canoanele necazurilor, uneori chiar de pedepse prin oameni. Toate sunt bune.”9 De altfel, chiar cuviosul a avut cruce de dus, o cruce puţin înţeleasă până azi. A fost întemniţat în trei rânduri, fără a avea vreo vină politică, a fost strămutat de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Mănăstirea Prislop, aceasta din urmă fiind aproape o ruină într-un loc gol şi pustiu, a fost alungat din mănăstire şi dezbrăcat de haina monahală, chiar dacă prevederile Decretului 410 nu-l atingeau, şi mai ales a fost proiectat sub tirul prejudecăţilor, frământate după chipul pătimaş al societăţii. Pe toate le-a răbdat. „Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepădare de sine -, mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc sau până la o vreme.”10

Iisus l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni

Scrierile sale sunt şi consemnări ale nevoinţelor sale lăuntrice. Oprit de la slujirea preoţească, a răbdat crucea. Răbdarea aceasta este greu de cuprins pentru multe minţi. Însă Cuviosul Părinte Arsenie a iubit lepădarea de sine şi a îmbrăţişat crucea aceasta, în faţa căreia mulţi spun cuvinte goale. Descoperirea vieţuirii unui cuvios de talia duhovnicească a Părintelui Arsenie ar fi cu adevărat un eveniment proniator în cadrele epocii noastre nedispuse la desăvârşita lepădare de sine. Pilda pe care a avut-o înainte este aceasta: „În societatea omenească Iisus l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni, oricât îl lovea vrăjmaşul printr-înşii cu ispita durerii. (…) Prin această biruinţă a lui Iisus, în omul care se ţinea ascuns, s-a făcut restabilirea firii omeneşti, i s-a deschis Împărăţia lui Dumnezeu, s-a vestit învierea şi i s-a dat mântuirea în dar”.11

Răstignit în chipul amintit, cuviosul şi-a continuat lucrarea tămăduitoare în Biserică în condiţiile impuse. În vreme ce ­imaginea marelui duhovnic de la Sâmbăta de Sus se surpa, omul lăuntric, ascuns de faţa lumii, biruia. În biografia lăuntrică, necercetată decât pe alocuri, acest eveniment este unul de o însemnătate aparte.

 

Note:

  1 Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopiei Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2006, pp. 16-17.

  2 Ibidem, p. 18.

  3 Ibidem, p. 39.

  4 Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), vol. 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucu­rești, 2012, p. 437.

  5 Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Episcopiei Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2006, p. 57.

  6 Idem, Scrieri inedite, Editura Episcopiei Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2019, p. 99.

  7 Ibidem, p. 107.

  8 Ibidem, p. 214.

  9 Ibidem, p. 385.

10 Idem, Cărarea Împărăţiei, p. 27.

11 Ibidem, p. 33.

Citeşte mai multe despre:   Arsenie Boca  -   necaz