Dimitrie Cantemir, un filosof între regi și un rege între filosofi

În acest cadru larg, al neuitării, la împlinirea a 300 de ani de la trecerea sa în veșnicie, îl comemorăm pe Dimitrie Cantemir (1673-1723), marele cărturar român, de renume mondial, laureat al Academiei din Berlin și sfetnic de taină al țarului Petru cel Mare. Când vorbim despre importanța lui Dimitrie Cantemir, sau Dumitrașcu, lista preocupărilor sale era atât de lungă, încât cu greu putem alege activitatea sa de bază. Putem spune, pe drept cuvânt, că a fost un polimat, o persoană preocupată de știință, de istorie, de filosofie, de guvernare, la fel ca majoritatea renascentiștilor și a iluminiștilor. Astăzi, impor­tanța lui este recunoscută universal, iar expresia sa, struțo-cămilă, face parte din fondul lingvistic român și, desigur, nu este unica, așa cum vom vedea.

Ioan-Aurel Pop, preșe­dintele Academiei Române, scria într-una dintre lucrările sale că oamenii nu pot trăi separat, în singurătate, ci în grupuri mai mari sau mai mici, pe care le putem numi comunități omenești. Viața comunităților este împăr­țită în trecută, prezentă și viitoare, dar ea este una singură. Ceea ce noi numim trecut a fost cândva prezent și chiar viitor, pentru noi înșine sau pentru cei care au trăit cândva. Trecutul este parte a vieții noastre și îl putem numi amintire sau memorie. Este aproape imposibil să trăiască printre noi un om fără amintiri, fără gânduri despre trecut, doar dacă el este bolnav. Memoria este parte componentă a inteligenței și, în fond, a înțelep­ciunii. La fel se întâmplă și cu amintirile colective - cum mai poate fi numită istoria -, în sensul în care dacă o comunitate nu știe sau refuză să știe ce au făcut înaintașii ei ajunge treptat să se stingă.

Moldovean din regiunea Vas­luiului, tatăl său, Constantin Cantemir, a fost un răzeș (țăran liber din Moldova) aprig, care, cu ajutorul calităților personale, curajului, unui context favorabil, în sensul în care facțiunile boierești erau cele care alegeau domnitorul și nu descendența osului domnesc, a ajuns domnitor (1685-1693). A fost mercenar și în oastea polonă, contemporan cu Ioan Sobiescki, oferind deseori ajutor polonilor în confruntările cu turcii. Constantin Cantemir a fost căsătorit de trei ori, cea de-a treia soție, Ana Bantăș, dăruindu-i doi copii, pe Antioh și pe Dimitrie. Ana a fost o femeie învățată, de acolo și aplecarea spre studiu și profunzimea gândirii mezinului Dimitrie. Intuind calitățile fiului, Constantin-vodă a adus din Muntenia pe călugărul Ieremia Cacavela, căruia i-a încredințat educația fiului său.

La vârsta adolescenței, în 1688, Dimitrie a fost trimis la Constantinopol să-l schimbe pe fratele său, Antioh, care era garant al păcii, în numele tatălui lor, Constantin-vodă. Este un fapt bine cunoscut că vlăstarele domnești trebuiau să-și sacrifice rostul în țara de baștină și să ia drumul străinătății pentru a garanta credința domnului în funcție, în fața Înaltei Porți. Cu toate acestea, a folosit timpul petrecut la Istanbul într-un mod productiv, învățând arabă, persană, franceză, italiană și studiind filosofia, etica, logica („poarta” științei), istoria, geografia, muzica.

Pentru a ne face o idee despre înfățișarea tânărului Cantemir la vârsta de 20 de ani, Nicolae Iorga ne-a lăsat consemnate următoarele: „Îi mijise mustața spână, părul în bucle largi îi atârna pe umeri și lateral, dându-i înfățișarea cum o găsim în picturile olandeze. Ochii au căutătura de cercetare neobosită, mândră, fața se subție într-o bărbie ascuțită, de viață. Are haina de brocart de aur a situației sale și sabia feciorului domnesc; cravata înfoiată la gât spune de legături prețioase cu saloanele ambasadei și coloniei franceze, care a impus cultura Parisului în casele vechiului italianism bizantin. Dar pe buclele crețe ale perucii, sistem Ludovic al XIV-lea, turbanul alb și albastru arată contactul cu cealaltă cultură: a Stambulului”.

Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, dispute și rivalități

Pe unde a fost, a produs o impresie deosebită, prin firea sa plăcută, prin erudiție și origine, astfel că înalți funcționari turci au dorit să-și mărite fiicele cu el.

Însă, până la acest pas, Dumi­trașcu mai avea de trecut prin niște furci caudine. Conflictul dintre el și Constantin Brâncoveanu se datora, după unii autori, politicii lui Altân-Bei (Prin­țul Aurului), cum mai era numit domnul muntean. Acesta din urmă făcea și desfăcea ițele politicii din statele vecine, cumpărându-i pe turci cu importante sume de bani, pentru a-și îndeplini obiectivele. Abil, Brâncoveanu dorea un domn pe tronul Moldovei care să-i servească interesului personal, o marionetă. Astfel, în momentul sfâr­șitului domniei lui Constantin-vodă, a încercat prin toate mijloacele să-l aducă la tron pe Constantin Duca, chiar dacă boierii moldoveni l-au înscăunat pe Dimitrie. Domnia sa de o lună (martie-aprilie 1693) a fost neoficială, deoarece turcii au fost cumpărați de Brâncoveanu și l-au numit domn pe Duca.

După aceste evenimente, s-a retras la Constantinopol, fiind în exil, și a continuat munca de cercetare, și-a extins relațiile, pătrunzând în bibliotecile și arhivele turcești, care nu erau accesibile creștinilor. A studiat cu pasiune manuscrisele și cronicile turcești, fiind primul mare orientalist român de valoare europeană.

Reîntorcându-ne și la faptele sale de arme, a rămas celebră constatarea unui spion de-al Brâncoveanului în legătură cu Dimitrie: „Deși tânăr, este înconjurat de cărți și de arme; de unde putem ghici că are bună pricopseală la unele și la celelalte”. În acest sens, a stat mărturie participarea sa, cu oaste, în 1697, la bătălia de la Zenta, când turcii au fost înfrânți de Eugeniu de Savoia. Cantemir spunea: „Dez­ordinea era generală și de neînchipuit. Sultanul a fost trei zile ascuns în cetate și nimeni în afară de pașa nu știa unde se află. În acest timp circulau mii de zvonuri printre trupe; unii ziceau că e prins, alții că l-au trădat chiar soldații lui. Trupele care reușiseră să scape rătăceau comandanți de colo-colo fără nici un rost (...). După ce am scăpat și eu cum am putut, m-am dus cu celelalte trupe la Timișoara și ne-am așezat cortul cu tot bagajul într-o livadă. Din întâmplare, am dat aici peste un puț acoperit cu pământ. Mi-am mutat cortul deasupra puțului, l-am curățat și astfel aveam apă proaspătă pentru mine, oamenii mei și pentru cai. Într-o dimi­neață însă, pe când se vărsa de ziuă, am trimis printr-un slujitor o oală de apă bucătarului meu. Pe drum, îl zări un soldat, îi luă oala, bău apa, apoi îl amenință cu moartea dacă nu-i va spune de unde o are și-i puse sabia în piept. Bietul băiat, tremurând de frică, destăinui soldatului că sub cortul meu se află un puț. Soldatul alergă îndată la tova­rășii lui și le spuse ceea ce aflase. Pe loc plecară cu toții, cu sabia într-o mână și cu câte un vas în alta, întrebând în toate părțile unde este cortul meu. Mi-am dat seama numaidecât că nu mai pot să ascund nimic. Mi-am mutat cortul și am lăsat puțul liber. Pentru a mă scuza, le-am spus că am găsit un om mort în puț și l-am ascuns fiindcă m-am temut să nu bea vreun însetat apă din el înainte să-l curăț și să-și spurce astfel sufletul. Minciuna aceasta nevinovată, dar necesară împrejurării aceleia, m-a salvat de sabia acelor ostași care mi-au și mulțumit, chiar pentru serviciul bun pe care l-am făcut”.

Membru al Academiei de Științe din Berlin

Un an mai târziu, i-a fost publicat, în română și greacă, primul tratat de filosofie - „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul”. Cartea îmbină credințe religioase și cele de sorginte laică, aducând în discuție stoicii, pe Marc Aureliu, ale cărui zece porunci le citează în cartea sa. Mai mult, lucrarea se vrea și o prefigurare a ideii drepturilor, mai ales că secolul al XVII-lea a fost caracterizat de creșterea autorității boierimii de stat. Sub titlul „Bogatului mândru, Dumnădzău neaprieten lui”, autorul a condamnat goana după mărire a celor avuți: „Într-acestea chip bogatul, prin întâmplări îmbogățindu-se, cinstea și scaunul cel mai de sus cearcă; și cu cât s-ari mai sus sui, cu atât mai sus sui, cu atât încă mai susa să urca poftește, și nice la o stepenă de cel mai de gios a să popri ari vrea”. Aceste „tâmplări” sunt denunțate de Cantemir în paragrafe relevante pentru etica boierimii: „Avuțiia, multor răutăți pricină; Avuțiia înmul­țindu-se, lăcomia crește, din lăcomie zavistiia să naște; Lacomul toți săraci a fi poftește; Neagiugându-i țarini, sate poftește, iară mândrul, numai el om, iară alții dobitoace socotește”.

Profunzimea gândirii sale s-a datorat și suferinței de a crește fără mamă, de la vârsta de 2 ani, beizadeaua fiind crescută de tatăl său într-un climat de afec­țiune reciprocă. După moartea tatălui său, nevoia de a aparține unui cămin a crescut și mai mult, mai ales într-un mediu în care patimile politice făceau și desfăceau ițele puterii.

Chiar dacă însuși Brâncoveanu a vrut să-și mărite una dintre fete cu el și, așa cum am spus mai sus, și alți înalți oficiali străini au vrut același lucru pentru fetele lor, Dimitrie s-a căsătorit cu Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. Căsătoria (1699) a întărit poziția socială și politică a lui Cantemir, înrudindu-l cu puternice familii din marea boierime a Munteniei. Nunta a fost fastuoasă, atât mirele, cât și mireasa au impresionat nuntașii prin potrivirea chipurilor și manierele alese. După nuntă, proaspăta familie a fost nevoită să plece la Țarigrad (Istanbul) deoarece treburile în Moldova redeveniseră incerte. Duca-vodă a fost mazilit și influența domnului muntean l-a făcut pe sultan să-l înscăuneze pe Mihai Racoviță.

Om de cultură și spirit polivalent

La Țarigrad, a urmat o perioadă de lipsuri, mai ales că familia s-a mărit cu doi copii, Smaranda și Matei, însă Dimitrie Cantemir și-a continuat munca și a inventat un nou sistem de notație, compunând un tratat de muzică turcească, pe care o socotea mai logică și mai organizată decât muzica occidentală. El era și un foarte bun cântăreț la tambură (o mandolină cu gât lung).

Mai mult, a scris Istoria ieroglifică, o satiră la adresa socie­tății românești, despre care G. Călinescu spunea că este un „adevărat roman de Renard (este o colecție medievală de povești despre animale scrise în franceza veche și în versuri) românesc, însă cu scopuri polemice”, o istorie secretă alimentată de rivalitatea dintre Cantemirești și Brânco­venești. Astfel, Moldova este patria Dobitoacelor, iar Țara Românească, a Păsărilor. Iordache Ruset este Pardosul (leopard), Antioh Cantemir - Filul (elefant), Dimitrie Cantemir - Inorogul (unicornul), Constantin Brâncoveanu este Corbul, Toma Cantacuzino - Șoimul etc. Iorga a spus despre această lucrare că „e o carte de memorii, îmbrăcată în zăbranicul glumeț al unei fantasii alegorice”, iar Perpessicius: „Roman social, memorii și roman de aventuri - Istoria ieroglifică este toate acestea la un loc, cu men­ționarea că modul în care toate acestea se realizează este unul alegoric”. Mai mult, odată cu lucrarea sa, Dimitrie Cantemir a îmbogățit limba română, împrumutând termeni din greacă și latină, limbile universale ale timpului, adăugând limbii române peste 270 de cuvinte, dintre care ami­ntim: anatomie, anonim, dialog, democrație, dialecturi, argument, experiență etc.

Politica e complicată. Când rușii și turcii se bat în țara ta nu e bine

Trecând în registrul politic, a reușit să dobândească domnia pentru fratele său, Antioh, însă înlăturarea acestuia în 1707 a răcit relațiile dintre cei doi, spre mâhnirea mezinului. Acesta din urmă a fost numit domn în 1710, mai ales pentru că vizirul auzise de multă vreme de faptele politicii „la trei capete” a domnitorului Constantin Brâncoveanu și voia să-l mazilească. Chiar dacă talentul diplomatic al domnului muntean nu a trădat niciodată alianța cu turcii, se știa faptul că încă din 1710 se dorea înlăturarea acestuia. Cantemir a fost înscăunat pentru a face jocul turcilor, pentru a-l mazili pe domnul român, însă printre primele lucruri pe care le-a făcut moldoveanul în momentul obți­nerii firmanului de confirmare a fost să-și avertizeze „fratele de limbă”.

La sfârșitul anului 1710, războiul dintre ruși și turci a început. Tătarii atacau în zona Kievului, așa că războiul trebuia să se desfășoare. A existat o înțele­gere cu domnul Brâncoveanu privind ajutorul pe care urmau să-l dea rușilor, 30.000 de oameni, sârbii 20.000, polonezii 30.000, moldovenii 10.000. Se dorea eliberarea Serbiei, Bulgariei și Țărilor Române de sub jugul otoman. Cu toate acestea, „șicanele” dintre domnitorii români au ­continuat: Brâncoveanu l-a pârât pe Cantemir la țar de necinste, însă țarul nu l-a crezut și același lucru l-au făcut câțiva boieri moldoveni, rusofili, care-l considerau pe Cantemir, „ca și un turc și se ține cu turcii”. Pentru a-l asigura pe țar de intențiile sale, a fost semnat tratatul de la Luțk, la 13 aprilie 1711, prin care se prevedea că Moldova intra sub ocrotirea Imperiului Rus, prin jurământ de vasalitate al domnitorului. Se asigura domnia ereditară, mai ales că Dimitrie a fost mereu convins că monarhia absolutistă era calea înlăturării dez­ordinii cauzate de facțiunile boierești. Bătălia de la Stănilești l-a găsit în fruntea trupelor și pe Cantemir, care, având 2.000 de oșteni, a eliberat un deta­șament rus. Cunoștea firea turcilor în luptă, se descurajau la două-trei atacuri nereușite, in­formații prețioase pentru Petru, iar lipsa apei de care turcii sufereau cumplit a înclinat favorabil balanța spre ruși.

Un moment remarcabil a fost acela al vizitei țarului Petru la Iași, pe 24 iunie 1711. A vrut să vadă stolița (capitala) Moldovei și din prisma simpatiei sincere pe care i-o purta lui Cantemir și pe care a cărui gândire se baza. Se cunoaște faptul că Petru cel Mare deseori se sfătuia cu mințile cele mai luminate în luarea deciziilor. Ion Neculce, cronicarul, a rămas cu o puternică impresie după această vizită, mai ales că suveranul rus era un om impunător, dar nu avea „fala și mărirea” altor monarhi, mergea pe jos, vorbea cu târgoveții, făcând astfel o adevărată „baie de mulțime”.

Vizita a fost mai mult un voiaj de nuntă pentru că țarul tocmai se căsătorise cu Ecaterina Alexeevna, iar primirea a fost una bună, așa cum a scris țarul în Jurnalul de campanie: „Acest domnitor este un om foarte înțelept și un bun sfetnic. Când majestatea-sa se găsea la Iași, acel domnitor cu soția lui l-au tratat pe majestatea-sa destul de bine în casele lor”.

Războiul a fost favorabil ru­șilor, permițându-le mai multe ma­nevre împotriva suedezilor. În acest context, Dimitrie Cantemir îl însoțește pe țar în Rusia, împreună cu câteva sate și câțiva boieri cre­dincioși. Țarul i-a oferit domeniile unui boier de-al său, acuzat de trădare. Între timp, Casandra s-a stins, la vârsta de 30 de ani.

În 1714, Cantemir a publicat Desciprio Moldaviae, lucrare închinată meleagurilor natale, Moldovei mult-iubite. Chiar dacă era departe, urmărea cu atenție ce se petrecea în țară. Lucrarea sa cuprindea, pe lângă elemente de geografie, informații legate de etnografie, folclor, istorie, scoțând din anonimat acele plaiuri, mai ales în opinia publică occidentală. Cam în aceeași perioadă a scris Creșterea și descreșterea curții otomane, Viața lui Constantin Cantemir, Historia moldo-vlahică, în care trata problematica romanității românilor și continuitatea acestora pe teritoriul Daciei. Programul său de lucru era unul intens: se trezea la ora 5:00, lucra până la ora 12:00, își programa o scurtă pauză, pentru ca mai apoi să lucreze până la ora 19:00. Seara era destinată activităților casnice, cina fiind luată la ora 22:00, pentru ca, la miezul nopții, toată casa să se scufunde în liniște.

În 1719 s-a recăsătorit, la îndemnul țarului, cu Anastasia Trubețkoia, care era cu 28 de ani mai tânără. Țarul l-a sfătuit să renunțe la barbă și la hainele orientale, lucru pe care l-a și făcut, punându-și chiar și o perucă. Cantemir l-a însoțit pe țar în Persia, fiind numit ulterior senator și consilier intim, participând la conducerea statului, traducând acte de stat ale lui Petru.

A murit de diabet la moșia sa, dăruită de țar, Dimitrievka, și a fost îngropat alături de soția și fiicele sale în cripta familiei din biserica ctitorită chiar de el. Trupul său a fost adus în țară în 1935 la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.

Prin opera sa, prin abilitatea diplomatică, prin recunoașterea internațională de care s-a bucurat încă din timpul vieții, Dimitrie Cantemir a fost „un filosof între regi și un rege între filosofi”.