Între cei care s-au referit în secolul al XVI-lea la Ţările Române şi la locuitorii lor se numără şi Antonio Possevino (1533-1611), diplomat şi prelat occidental catolic. Descrierile lui mărturisesc rezistenţa românilor transilvăneni în faţa presiunilor de a trece la alte confesiuni creştine.
Planul său a fost să ajungă şi în Ţara Românească şi Moldova, dar a fost împiedicat de teama otomanilor: la 11 iulie 1583, Possevino scria din Cracovia cardinalului Gallii despre intenţia sa de „a pătrunde mult mai departe decât Moldova şi Ţara Românească“, ceea ce înseamnă că cele două ţări româneşti din afara arcului Carpaţilor fuseseră în mintea sa obiective sigure. Acţiunea italianului în Transilvania venea într-un moment favorabil, din anii â70-â80 ai secolului al XVI-lea, când ţara, după vreo trei decenii de afirmare şi de impunere a Reformei, avea din nou în frunte un principe catolic (Ştefan Báthory), dornic să refacă puterea pierdută şi prestigiul Bisericii romane. În aceste planuri ale principelui (devenit, între timp, rege al Poloniei) intrau oarecum indirect şi românii ardeleni, asaltaţi de Reformă (mai ales de calvinism), deşi protestantismul nu fusese gândit iniţial să vizeze popoarele ortodoxe. Grija lui Ştefan Báthory şi a celorlalţi principi din familia sa nu erau românii în sine ori îmbunătăţirea sorţii lor, ci împiedicarea extinderii şi consolidării Reformei. De aceea, sub Báthoreşti, Biserica răsăriteană a românilor a putut scăpa, parţial şi vremelnic, de stânjenitoarea presiune şi ierarhie calvină, reorganizându-şi vechile structuri.
Românii sunt trataţi pe larg de iezuitul italian (în cartea sa, numită Transilvania) nu numai datorită numărului lor copleşitor, dar şi prin prisma planurilor de revigorare a catolicismului. Scoaterea românilor de sub tutela calvinismului nu era menită, în ochii unora dintre conducătorii laici şi ecleziastici catolici de-atunci, să le întărească acestor români credinţa şi Biserica lor tradiţională, ci să pregătească extinderea printre ei a credinţei romane. Possevino va fi fost informat prin oamenii săi că adevăratul câştig pentru Biserica Romei nu s-ar fi realizat atât prin revenirea din „rătăcire“ a ungurilor, saşilor şi secuilor, cât prin catolicizarea românilor, masa demografică substanţială a ţării. În acest context, se produce şi descrierea românilor.
Cum descrie Possevino Transilvania
Întâi, pentru Possevino sunt importante originea şi limba românilor: „Şi încă acum aceştia, care se cheamă români, locuitori în aceeaşi Transilvanie, dau destule semne că descind din aceia care din Italia veniră acolo, având ei limba foarte stricată «provenită» din italiană ori din latină şi arătând prin înfăţişare de a fi descinşi din noi ceilalţi «italieni»“. Deşi au trăit până atunci fără studii şi „asupriţi“, aceşti români arată - constată autorul nostru - la chip şi în acţiunile lor „suflet şi judecată italiană“. Omul de acţiune al „Companiei lui Iisus“ vede, prin urmare, în românii descinşi din romanii veniţi din Italia şi vorbitori de un fel de latină sau italiană, pe unii „de-ai săi“, mai uşor de convins prin aceasta - crede el - de aderarea la credinţa romană. Amintirile antice în legătură cu românii sunt evidenţiate şi cu prilejul prezentării Ţării Haţegului: „Haţegul este un mic district, în unghiul cel din urmă al Transilvaniei, despărţite de restul regatului «Ungariei» [...]; cu toate că, din această parte, «Transilvania» are o largă cale de trecere spre Ţara Românească. În mijloc este o ţară chemată Haţeg, locuită (ca şi restul zisei mici provincii) de unguri şi români; dar în partea meridională se văd încă şi azi vestigii ale unui mare oraş, pe care locuitorii le cheamă Varhely «în româneşte Grădişte, azi Sarmizegetusa, fosta Ulpia Traiana, fondată de cuceritorul Daciei», ceea ce înseamnă Locul oraşului şi unde românii caută printre acele ruine medalii de aur şi de argint, săpând şi alte antichităţi“. Banatul de Lugoj şi Caransebeş este prezentat ca fiind locuit de români şi sârbi („Vallachi et Rasciani“), iar „comitatul“ Făgăraşului îi apare lui Possevino ca o regiune distinctă: „Este, prin urmare, acel ţinut «aşezat» într-un loc foarte frumos, având un castel bine întărit şi mai bine de şaptezeci de sate, mai toate pline de români, chiar dacă în această ţară a Făgăraşului sunt unguri, saşi şi români“.
Românii au luptat cu orice preţ pentru Ortodoxia lor
Descrierea vieţii religioase a românilor transilvăneni porneşte de la statutul social-politic inferior al acestora, de la situaţia lor de supuşi: „Cât despre români..., acest soi de oameni, chiar dacă în felul de a mânca, de a se îmbrăca şi de a locui sunt demni de dispreţ şi mult deprinşi şi foarte aplecaţi spre pradă, au totuşi câţiva nobili între ei, dar nu de atâta trecere câtă au ungurii; şi, cu toate că uneori se dovedesc mai viteji decât ungurii în războaie, sunt ţinuţi totuşi mai prejos în a fi răsplătiţi de principe“. Românii sunt - cum se vede - „josnici“ pentru autorul italian, fiindcă sunt ţinuţi jos, adică asupriţi de stări sau de naţiunile recunoscute, în ciuda originii lor ilustre, în ciuda strămoşilor lor romani, odinioară stăpânii lumii. Fără s-o spună în mod direct, Possevino leagă această situaţie discriminatorie a românilor şi de credinţa lor ortodoxă, fiindcă adaugă imediat cât este de uimitor faptul că aceşti români din Transilvania au fost atât de îndărătnici, împreună cu cei din Ţara Românească şi Moldova, în Ortodoxia lor, adică „în schisma lor şi în ritul grec“ („dal loro scisma et rito greco“). Cu alte cuvinte, o cauză a stării lor mizere era şi „încăpăţânarea“ de a se păstra cu orice preţ întru ortodoxie, tratată de stăpânii Transilvaniei şi ai Europei Occidentale şi Centrale drept „schismă“.
În acelaşi loc, Possevino dă detalii şi despre organizarea bisericească a românilor transilvăneni: aceştia aveau un mitropolit cu reşedinţa la Alba-Iulia, întărit de principe în această demnitate, după sfinţirea sa ca episcop de către forurile eclesiastice; mai aveau un episcop în ţinutul Dejului (probabil la Vad) şi un altul la Şimleu; Liturghia se făcea în limba slavonă, numită „rasciană ori sârbească“ („lingua rasciana o serviana“), dar preoţii români, numiţi „poppi“, aproape nu înţelegeau ceea ce citeau. Lucrul nu este de mirare, pentru că la fel se întâmpla peste tot, în situaţia în care limbile liturgice erau diferite de cele vorbite de popor. Preoţi mai puţin instruiţi, care învăţau unele părţi ale slujbei pe de rost, fără să poată traduce totul, sunt consemnaţi şi în mediile catolice. Alte detalii date de Possevino sunt, de asemenea, pline de interes: românii ţin foarte strict posturile şi sărbătorile; nu acceptă presiunile nobililor de a trece la „erezia“ lor, a acestor nobili (adică la calvinism) şi fac plângeri în acest sens la principe; pricinile spirituale („le cause spirituali“) sunt decise de către episcopii lor; ceremoniile şi Liturghia sunt aproape aceleaşi ca la catolici, deşi comit „erorile“ semnalate şi la ceilalţi „schismatici“.
În istoriografia română, s-a înregistrat o îndelungată discuţie despre organizarea Bisericii românilor din Transilvania, în Evul Mediu şi în perioada modernă timpurie. Uneori, discuţia a îmbrăcat accentuate forme polemice, întreţinute şi de o serie de patimi omeneşti, situate departe de rigoarea specifică cercetărilor oneste. Astăzi, în urma valorificării unor noi mărturii - între care şi cea a lui Possevino -, se ştie mai sigur ceea ce odinioară doar se bănuia. Rangul arhiepiscopal şi apoi mitropolitan al bisericii românilor transilvăneni (confirmat astăzi şi de elocvente surse din ambianţa Marii Biserici de la Constantinopol) este destul de vechi, deşi greu de detectat exact în timp. La fel de dificilă este şi problema întinderii jurisdicţiei eparhiilor transilvane şi a celor din Banat şi părţile vestice, precum şi a centrelor (reşedinţelor) acestor scaune vlădiceşti. Până târziu, în secolul al XVIII-lea, ele s-au aflat sub oblăduirea Mitropoliei Ţării Româneşti (fapt confirmat în vremea domniei lui Mihai Viteazul), dar şi a Mitropoliei Moldovei, mai ales pentru părţile nordice ale Transilvaniei. Toate acestea sunt doar frânturi dintr-o istorie zbuciumată a unui popor, care s-a identificat cu biserica sa şi care, împreună cu biserica sa, a fost plasat secole la rând pe o treaptă inferioară, în propria ţară, în care însă puterea a aparţinut unor elite de alte limbi şi credinţe.
