Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Din istoria unui popor care s-a identificat cu Biserica sa

Din istoria unui popor care s-a identificat cu Biserica sa

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 31 Iulie 2013

Între cei care s-au referit în secolul al XVI-lea la Ţările Române şi la locuitorii lor se numără şi Antonio Possevino (1533-1611), diplomat şi prelat occidental catolic. Descrierile lui mărturisesc rezistenţa românilor transilvăneni în faţa presiunilor de a trece la alte confesiuni creştine.

Planul său a fost să a­jungă şi în Ţara Ro­­mânească şi Mol­do­va, dar a fost îm­pie­dicat de teama otomanilor: la 11 iulie 1583, Possevino scria din Cracovia cardinalului Ga­llii despre intenţia sa de „a pă­trun­de mult mai departe decât Mol­dova şi Ţara Românească“, ce­ea ce înseamnă că cele două ţări româneşti din afara arcului Car­paţilor fuseseră în mintea sa obiective sigure. Acţiunea i­ta­lianului în Transilvania venea într-un moment favorabil, din anii â70-â80 ai secolului al XVI-lea, când ţara, după vreo trei decenii de afirmare şi de im­punere a Reformei, avea din nou în frunte un principe ca­to­lic (Ştefan Báthory), dornic să re­facă puterea pierdută şi pres­ti­­giul Bisericii romane. În a­ces­te planuri ale principelui (deve­nit, între timp, rege al Poloniei) i­n­trau oarecum indirect şi ro­mâ­nii ardeleni, asaltaţi de Re­for­mă (mai ales de calvinism), deşi protestantismul nu fusese gân­dit iniţial să vizeze popoa­re­le ortodoxe. Grija lui Ştefan Bá­­thory şi a celorlalţi principi din familia sa nu erau românii în sine ori îmbunătăţirea sorţii lor, ci împiedicarea extinderii şi con­solidării Reformei. De ace­ea, sub Báthoreşti, Biserica ră­să­riteană a românilor a putut scă­pa, parţial şi vremelnic, de stân­jenitoarea presiune şi ie­rar­­­­hie calvină, reorganizându-şi vechile structuri.

Românii sunt trataţi pe larg de iezuitul italian (în cartea sa, nu­­mită Transilvania) nu numai datorită numărului lor co­ple­­şitor, dar şi prin prisma pla­nu­­­rilor de revigorare a catoli­cis­­­mului. Scoaterea românilor de sub tutela calvinismului nu era menită, în ochii unora dintre conducătorii laici şi eclezi­as­­tici catolici de-atunci, să le în­­tărească acestor români cre­din­ţa şi Biserica lor tra­diţio­na­lă, ci să pregătească extinde­rea printre ei a credinţei roma­ne. Possevino va fi fost informat prin oamenii săi că ade­vă­ra­­tul câştig pentru Biserica Ro­mei nu s-ar fi realizat atât prin re­­venirea din „rătăcire“ a un­gu­­­­rilor, saşilor şi secuilor, cât prin catolicizarea românilor, ma­­sa demografică substanţială a ţării. În acest context, se pro­du­ce şi descrierea românilor.

Cum descrie Possevino Transilvania

Întâi, pentru Possevino sunt im­portante originea şi limba ro­­mânilor: „Şi încă acum aceş­tia, care se cheamă români, lo­cu­­i­tori în aceeaşi Transilvanie, dau destule semne că descind din aceia care din Italia veniră a­­colo, având ei limba foarte stri­­­cată «provenită» din italia­nă ori din latină şi arătând prin înfăţişare de a fi descinşi din noi ceilalţi «italieni»“. Deşi au trăit până atunci fără studii şi „asupriţi“, aceşti români a­ra­tă - constată autorul nostru - la chip şi în acţiunile lor „suflet şi ju­decată italiană“. Omul de ac­ţi­une al „Companiei lui Iisus“ ve­de, prin urmare, în românii des­­cinşi din romanii veniţi din Italia şi vorbitori de un fel de la­tină sau italiană, pe unii „de-ai săi“, mai uşor de convins prin aceasta - crede el - de a­de­ra­­rea la credinţa romană. A­min­tirile antice în legătură cu ro­mâ­nii sunt evidenţiate şi cu pri­lejul prezentării Ţării Haţe­gu­lui: „Haţegul este un mic district, în unghiul cel din urmă al Tran­silvaniei, despărţite de res­­tul regatului «Ungariei» [...]; cu toate că, din această parte, «Tran­silvania» are o largă cale de trecere spre Ţara Româ­neas­că. În mijloc este o ţară che­mată Haţeg, locuită (ca şi res­tul zisei mici provincii) de un­guri şi români; dar în partea me­ridională se văd încă şi azi ves­tigii ale unui mare oraş, pe care locuitorii le cheamă Var­hely «în româneşte Grădişte, azi Sarmizegetusa, fosta Ulpia Tra­iana, fondată de cuceritorul Da­ciei», ceea ce înseamnă Lo­cul oraşului şi unde românii ca­u­­tă printre acele ruine medalii de aur şi de argint, săpând şi al­te antichităţi“. Banatul de Lu­goj şi Caransebeş este pre­zen­tat ca fiind locuit de români şi sârbi („Vallachi et Rasciani“), iar „comitatul“ Făgăraşului îi a­pare lui Possevino ca o re­gi­u­ne distinctă: „Este, prin ur­ma­­re, acel ţinut «aşezat» într-un loc foarte frumos, având un cas­tel bine întărit şi mai bine de şaptezeci de sate, mai toate pli­ne de români, chiar dacă în a­ceastă ţară a Făgăraşului sunt unguri, saşi şi români“.

Românii au luptat cu orice preţ pentru Ortodoxia lor

Descrierea vieţii religioase a ro­mânilor transilvăneni por­neş­te de la statutul social-po­li­tic inferior al acestora, de la si­tu­aţia lor de supuşi: „Cât despre români..., acest soi de oameni, chiar dacă în felul de a mân­ca, de a se îmbrăca şi de a lo­cui sunt demni de dispreţ şi mult deprinşi şi foarte aplecaţi spre pradă, au totuşi câţiva nobili între ei, dar nu de atâta tre­cere câtă au ungurii; şi, cu toa­te că uneori se dovedesc mai vi­teji decât ungurii în războaie, sunt ţinuţi totuşi mai prejos în a fi răsplătiţi de principe“. Ro­mâ­nii sunt - cum se vede - „josnici“ pentru autorul italian, fi­ind­­că sunt ţinuţi jos, adică a­su­priţi de stări sau de naţiunile re­­cunoscute, în ciuda originii lor ilustre, în ciuda strămoşilor lor romani, odinioară stăpânii lu­mii. Fără s-o spună în mod di­rect, Possevino leagă această si­­tuaţie discriminatorie a ro­mâ­nilor şi de credinţa lor orto­do­­xă, fiindcă adaugă imediat cât este de uimitor faptul că a­ceşti români din Transilvania au fost atât de îndărătnici, îm­pre­ună cu cei din Ţara Ro­mâ­neas­că şi Moldova, în Orto­do­xia lor, adică „în schisma lor şi în ritul grec“ („dal loro scisma et rito greco“). Cu alte cuvinte, o cauză a stării lor mizere era şi „încăpăţânarea“ de a se păs­tra cu orice preţ întru ortodo­xie, tra­tată de stăpânii Tran­sil­­va­niei şi ai Europei Occi­den­ta­le şi Centrale drept „schis­mă“.

În acelaşi loc, Possevino dă de­­talii şi despre organizarea bi­se­­ricească a românilor transil­vă­­neni: aceştia aveau un mitro­po­­­lit cu reşedinţa la Alba-Iulia, în­­tărit de principe în această dem­­­nitate, după sfinţirea sa ca e­pis­cop de către forurile ecle­si­a­s­­­­­­tice; mai aveau un episcop în ţi­nu­tul Dejului (probabil la Vad) şi un altul la Şimleu; Li­tur­ghia se făcea în limba sla­vo­nă, numi­tă „rasciană ori sâr­beas­­că“ („lingua rasciana o ser­vi­a­na“), dar pre­oţii români, nu­miţi „poppi“, a­proape nu în­ţe­le­geau ceea ce ci­teau. Lucrul nu es­te de mira­re, pentru că la fel se întâmpla pes­te tot, în si­tu­a­ţia în care lim­bi­­le liturgice erau di­ferite de ce­le vorbite de po­por. Preoţi mai pu­ţin instruiţi, ca­re învăţau une­le părţi ale sluj­bei pe de rost, fă­ră să poată tra­duce totul, sunt consemnaţi şi în mediile ca­­tolice. Alte deta­lii date de Possevino sunt, de a­se­menea, pline de interes: ro­mâ­nii ţin foar­te strict posturile şi sărbă­to­ri­le; nu acceptă presi­u­nile nobi­li­lor de a trece la „e­re­zia“ lor, a a­cestor nobili (a­di­că la calvi­nism) şi fac plângeri în acest sens la principe; pri­ci­ni­le spiri­tu­­ale („le cause spiri­tu­ali“) sunt de­cise de către e­pis­copii lor; ce­re­­mo­niile şi Li­tur­ghia sunt a­proa­­pe aceleaşi ca la catolici, deşi comit „erori­le“ semnalate şi la ceilalţi „schis­matici“.

În istoriografia română, s-a în­­registrat o îndelungată dis­cu­ţie despre organizarea Bi­se­ri­­cii ro­­mânilor din Tran­sil­va­nia, în Evul Mediu şi în peri­oa­da mo­der­­nă timpurie. Uneori, dis­cuţia a îmbrăcat accentuate for­me po­le­mice, întreţinute şi de o serie de patimi omeneşti, si­tuate de­par­­te de rigoarea spe­ci­­fică cer­ce­tă­rilor oneste. As­tăzi, în urma va­­lorificării unor noi mărturii - în­tre care şi cea a lui Possevino -, se ştie mai si­gur ceea ce odini­oa­ră doar se bă­nuia. Rangul ar­hie­piscopal şi a­poi mitropolitan al bisericii ro­mâ­nilor transilvăneni (confirmat astăzi şi de elocvente surse din ambianţa Marii Bise­rici de la Constantinopol) este des­tul de vechi, deşi greu de de­tec­­tat e­xact în timp. La fel de di­fi­­cilă es­te şi problema întinderii ju­­ris­­dicţiei eparhiilor transilvane şi a celor din Banat şi păr­ţi­le ves­tice, precum şi a centrelor (re­şedinţelor) acestor scaune vlă­­diceşti. Până târziu, în seco­lul al XVIII-lea, ele s-au aflat sub oblăduirea Mitropoliei Ţă­rii Ro­­mâneşti (fapt confirmat în vre­mea domniei lui Mihai Vi­tea­zul), dar şi a Mitropoliei Mol­do­vei, mai ales pentru păr­ţi­le nor­di­ce ale Transilvaniei. Toa­te a­ces­tea sunt doar frânturi dintr-o is­torie zbuciumată a unui popor, care s-a identificat cu biserica sa şi care, îm­pre­u­nă cu biserica sa, a fost plasat se­cole la rând pe o treaptă infe­ri­­oară, în propria ţară, în care în­să puterea a apar­ţinut unor e­lite de alte limbi şi credinţe.