Din veacul trecut: o instituție haretistă, Casa Bisericii

„Spiru Haret a văzut în şcoală numai începutul şi numai sâmburele din care trebuia să rodească o mare reformă socială. Când se va putea scrie pe-ndelete istoria vieţii sale, se va vedea în opera sa lărgimea de concepţie a filosofului, iluziile poetului, preciziunea matematicului, devotamentul şi abnegaţiunea apostolului. Căci el a considerat ideile drept forţe care pot să mişte lumea, el a avut încredere în izbânda binelui împotriva răului; el a fost un mare optimist, pe care nu l-au descurajat piedicile, nu l-au înfrânt loviturile, oricât de grele au fost, ci, dimpotrivă, toate acestea parcă erau îndemnuri pentru a-şi îndoi, a-şi întrei puterile”. 

Gheorghe Adamescu (secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice în perioada 1901-1904)

„M-am străduit ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranţă şi de decădere a ţărănimii sub toate formele ei.” 

Spiru Haret (declaraţie făcută în Parlament, la 24 ianuarie 1908)

* * *

Spiru Haret a fost, fără îndoială, una dintre marile personalități ale societății românești din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea și a primelor două decenii a veacului următor. În calitate de ministru al instrucțiunii publice și cultelor va fi promotorul organizării învățământului public într-o Românie în care era mare nevoie de școală, în care ridicarea țării, cum se spunea în epocă, prin aceasta înțelegându-se modernizarea ei, se putea face doar prin educație și doar cu un popor educat. 

Spiru Haret a fost membru al PNL, iar din această postură a ajuns și ministru al „școlii și bisericii”, între anii 1897- 1899, 1901-1904 şi 1907-1910. Ministeriatele sale au fost caracterizate de mari prefaceri ale școlii românești, construindu-se multe școli, iar corpul învățătorilor a fost inspirat de Haret să se implice cu trup și suflet în munca de luminare a satelor, devenind ca și preoții apostoli ai cuvântului scris.

Ministru al instrucțiunii publice și cultelor

În circuitul public a intrat și legenda că de câte ori se schimba guvernul, regele Carol I cerea ca Spiru Haret să fie numit ministru al educației. Sigur, afirmația aceasta, întărită de istoricul Neagu Djuvara, care a dorit să sublinieze înțelepciunea unui rege și valoarea unui bun ministru, este exagerată, procesul de numire a miniștrilor fiind decis, de obicei, de șeful partidului care venea la putere. Totuși, prin această afirmație se subliniau popularitatea și, mai ales, importanța acestui om în cadrul lumii românești de pe la 1900.

Prin exercitarea funcției de ministru al instrucțiunii publice și cultelor, Spiru Haret a răspuns într-o oarecare măsură și de destinul Bisericii Ortodoxe Române, iar din această postură a încercat să aducă și aici entuziasmul și suflul înnoitor. Una dintre creațiile sale, o instituție astăzi dispărută, a fost cea numită „Casa Bisericii”, iar istoria acesteia a fost inspirată de efectele pozitive pe care o altă instituție le adusese în societate, anume „Casa Școalelor”.

O instituţie după modelul Casa Şcoalelor

Instituția Casa Școalelor a fost înființată în anul 1896, prin lege, la inițiativa ministrului de resort din acea perioadă, Petru Poni. Nașterea acestei instituții a avut loc după ce un raport-anchetă pentru anii 1885-1887 și care se referea la starea localurilor de școală din Vechiul Regat a arătat situația jalnică a acestora și necesitatea înființării unei instituții centrale care să gestioneze procesul de cons­truire de școli noi. Prin urmare, după adoptarea și elaborarea legii, Casa Școalelor și-a început o rodnică și lungă activitate.

Prin lege, Casa Școalelor primea bani de la bugetul statului, dar administra și numeroasele donații particulare care erau destinate acestui scop - ridicare de școli, înzestrarea acestora, culturalizarea poporului. În scurt timp, 211 localuri noi de școală au întregit rețeaua de școli a României vechiului regat. Bazându-se pe această experiență reușită, în 1902, Spiru Haret s-a gândit că și pentru Biserică era nevoie de o instituție similară care să gestioneze ridicarea de noi edificii ecleziastice ori repararea acelor biserici care aveau mare nevoie de consolidare.

După cum aflăm din ziarul Albina din 20 ianuarie 1902, scopul acestei noi instituții era acela de a administra fondurile bisericești, întreținerea și conservarea bisericilor, mănăstirilor, schiturilor și caselor parohiale. În acest fel înceta și controlul primăriilor asupra administrației epitropiilor bisericești. În ziua de 1 aprilie 1902 a intrat în vigoare „Legea pen­tru înfiinţarea şi organizarea Casei Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Textul legii era compus din 19 articole care reglementau normele de funcționare și aspecte organizatorice, financiare etc.

La un deceniu de la înființarea acestei instituții, într-un articol semnat cu pseudonimul „G” (identificat pe baza Dicționarului de pseudonime ca fiind Gheorghe Nicoleanu) și în care era omagiată personalitatea lui Spiru Haret, revista „Biserica Ortodoxă Română” (1 aprilie 1913) făcea şi un mic bilanț al acestei instituții: „Spiru Haret a întemeiat în anul 1902 Casa Bisericii, cea mai însemnată insti­tuție în serviciul Bisericii. Numai e nevoe să arăt, aci, care e scopul acestei instituțiuni, căci el e cunoscut de toată lumea. Iată ce spuneam odată în această privință: Casa Bisericii are în atribuțiile ei tot ce privește biserica noastră ortodoxă națională, ca parte materială, cât și administrarea tuturor afacerilor bisericești, hotărâte prin legi, regulamente și Canoane. Mai mult, Casa Bisericii are în administrarea ei și afacerile privitoare la cultele străine, întrucât aceasta s-a stabilit prin dispozițiuni regulamentare. Cu alte cuvinte, Spiru C. Haret a întemeiat o instituțiune, care să se ocupe în special și în deaproape cu toate chestiunile bisericești și religioase, lucrând neîncetat pentru binele și înflorirea bisericii”.

Direcţie dedicată cultelor

Odată cu înființarea Casei Bisericii, în minister exista acum o direcție dedicată exclusiv cultelor. Aceasta era subordonată direct ministrului, iar după cum aflăm dintr-un „Anuar 1909” editat de Administrațiunea Casa Bisericii, structura de personal a instituției era următoarea: Casa Bisericii era condusă de către Petre Gârboviceanu (1887-1929), doctor în filosofie, care avea în subordine 50 de persoane dispuse în servicii precum contabilitate, birou tehnic, contencios etc. Demn de consemnat, pentru istoria literaturii române, este și faptul că, în 1907, la Casa Bisericii lucrau doi oameni de litere, Grigore Pișculescu, pe care îl cu­noaștem cu pseudonimul utilizat ca scriitor Gala Galaction, iar celălalt este poetul George Topârceanu.

„Anuarul” la care ne-am referit mai devreme este o replică în miniatură a Marelui Dicționar Geografic al României (1898) și cuprinde o veritabilă fotografie a tuturor parohiilor și preoților din Vechiul Regat, din anul 1909. Pasionații de trecut ori cei interesați de istoria locală pot găsi în acele câteva rânduri informații despre preoții diverselor localități: ce studii aveau, când erau născuți, se ofereau și microsinteze despre biserica unde slujeau, numărul de locuitori etc.

Casa Bisericii și-a început activitatea realizând o lucrare necesară pentru acea perioadă, şi anume inventarierea avutului tuturor bisericilor, mănăstirilor, schiturilor, episcopiilor și mitropoliilor. Ca urmare, pentru fiecare biserică a fost creat un inventar special, care a fost depus în arhiva Casei Bisericii. După această inventariere s-a făcut, apoi, controlul gestiunilor financiare ale bisericilor și ale celor cu averi proprii, urbane şi rurale.

Casa Bisericii a întocmit un tablou cu toate pământurile date bisericilor rurale prin diferite legi de împroprietărire, dar și cu cele donate, pe care l-a publicat în anul 1904, sub forma unei cărți de 529 de pagini, o veritabilă enciclopedie a Bisericii Ortodoxe Române, și nu numai, lucrare intitulată „Biserica ortodoxă și cultele străine din Regatul român”.

Realizări în cadrul Casei Bisericii

În intervalul anilor 1902-1916, sub egida Casei Bisericii au fost ridicate câteva lăcașuri de cult noi, iar aici putem enumera biserici din Galați și Sulina, alte biserici au fost restaurate, reparate, inclusiv case parohiale. În plus, numeroase manuscrise și cărți vechi de cult au fost preluate de la bisericile sătești și au fost donate către Academia Română, fiind salvate în acest fel și, mai mult, transmise generațiilor viitoare ca pe o prețioasă moștenire a trecutului.

În 1920, odată cu noile realități ale unei Românii unite, pentru Biserica Ortodoxă Română, care cuprindea acum și entitățile similare din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Basarabia, această formă de organizare nu mai corespundea nevoilor acelei epoci. În noile teritorii unite cu patria-mamă existau alte forme de organizare, alte menta­lități și de aceea s-a renunțat la formula Casei Bisericii. În 1921, Ministerul Cultelor și Arte­lor, prin direcția Culte, a preluat atribuțiile Casei Bisericii.

În schimb, instituția model, Casa Școalelor, a avut mai mult noroc, în sensul că a supra­viețuit transformărilor aduse de Marea Unire și a rezistat până în anul 1948, când regimul comunist a desființat-o. Oricum ar fi, privind retrospectiv, cele două instituții, chiar dacă inegale prin impact și durată în timp, au fost create din dorința de a consolida Școala și Biserica, organisme pe care contemporanii acelei epoci considerau că ofereau oamenilor „adevărata lumină”.