Învăţământul românesc s-a dezvoltat în paralel cu formarea statului român şi a avut totdeauna religia între discipline la clasele mici şi teologia la cursurile superioare de studiu. Înainte de 1800, învăţământul românesc a fost marcat de tipărirea cărţii religioase. Din învăţământul elementar, până la venirea comuniştilor ora de religie n-a lipsit niciodată din programă.
Primele forme de învăţământ se regăsesc în existenţa şcolilor elementare din unele mănăstiri şi biserici, precum "Sfântul Gheorghe Vechi", "Colţea" (înfiinţată odată cu spitalul, prin 1703-1707), "Toţi Sfinţii", "Văcăreşti", şcoala de la Pătroaia, "Sfântul Dumitru" din Craiova şi multe altele. Înflorirea şcolii româneşti se dezvoltă în timpul domniei lui Vasile Lupu în Moldova şi a lui Matei Basarab în Ţara Românească. Vasile Lupu, iubitor de cultură, întemeiază pe lângă ctitoria sa de la Sfinţii Trei Ierarhi o şcoală superioară, unde se predau teologia, retorica, dialectica, gramatica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. În afară de această şcoală mai existau la Iaşi şi alte şcoli, precum şcoala iezuiţilor şi şcolile de slavonie de la biserici şi mănăstiri. Matei Basarab nu întemeiază o şcoală superioară în genul celei de la Iaşi, dar aduce în ţară profesori pentru învăţământul particular.
În Transilvania a existat un învăţământ superior încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, la Cluj, unde a activat o şcoală catolică, întemeiată de principele Ştefan Bathory la 12 mai 1581. Din cauza caracterului lor confesional, şcolile superioare din Ardeal n-au fost frecventate de către români, decât în cazuri excepţionale. Aici, ca şi în Ţările Române, erau şcoli elementare pe lângă mănăstiri şi biserici, unde copiii învăţau "buchiile", precum şcoala de la Biserica "Sfântul Nicolae" din Şcheii Braşovului.
"Învăţământul, armă de luptă pentru libertatea socială"
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, învăţământul românesc s-a dezvoltat sub influenţa Umanismului. Astfel, Şerban Cantacuzino întemeiază la Bucureşti, în 1679, o şcoală superioară, numită "Academia" şi care îşi avea sediul la Mănăstirea "Sfântul Sava", fiindcă se simţea nevoia unui progres în cadrul vieţii sociale, conform mentalităţii timpului, când omul era îndemnat să se încreadă în puterile sale creatoare. Astfel că învăţământul a devenit o armă de luptă pentru libertatea socială, care se concretizează prin cărţile apărute în perioada lui Constantin Brâncoveanu, care au fost denumite "cărţi de meditaţie", ce au apărut odată cu înlocuirea învăţământului oral, transmis de la dascăl la ucenic (şcolile mănăstireşti sau şcolile din tinda bisericii), cu un sistem de învăţământ organizat, unde erau predate cunoştinţe preponderent filosofice.
Brâncoveanu şi Şcoala "Sfântul Sava"
Brâncoveanu împreună cu înţeleptul mitropolit Antim, ştiind neputinţa neamului românesc, au tipărit cărţi pentru toate nevoile lor, precum cărţi pentru şcoli, ştiut fiind faptul că în Şcoala "Sfântul Sava", reorganizată de către Constantin Brâncoveanu, se preda un învăţământ cu caracter filosofic: logica, retorica, psihologia şi metafizica; apoi învăţământ cu caracter filologic-istoric, se interpretau texte din Sofocle, Plutarh, Tucidide, Demosthenes şi alţii; ştiinţific: cursuri de astronomie, fizică, matematică; dar şi religios, care prevedea între materiile de învăţământ Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor, Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul şi altele.
În Epoca Fanariotă, învăţământul a fost sprijinit de către unii domni fanarioţi, încât, în timpul lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească şi Grigore III Ghica în Moldova, fiecare judeţ avea o şcoală elementară, pe lângă cele mănăstireşti, dintre care cea mai însemnată a fost cea sub conducerea lui Vartolomei Măzăreanu.
Înmulţirea şcolilor elementare în Ardeal
În Ardeal, învăţământul românesc a primit un imbold în urma edictului Mariei Tereza din 1766, prin care numărul şcolilor elementare româneşti a crescut considerabil. Şcolile româneşti ortodoxe se aflau sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici, iar cele unite sub directoratul lui Gheorghe Şincai. Odată cu înmulţirea şcolilor elementare din Ardeal, au fost înfiinţate şi şcoli speciale pentru pregătirea învăţătorilor. Prin mişcarea culturală a Şcolii Ardelene, învăţământul capătă un caracter ştiinţific şi economic, care a contribuit la ridicarea morală şi materială a românilor, dar cu toate acestea cărţile didactice religioase nu sunt ignorate, ci, dimpotrivă, îşi păstrează însemnătatea de instrument de propagare a culturii şi de luptă socială. În acest sens se remarcă episcopul Amfilohie Hotiniul, care a lăsat câteva manuale ştiinţifice cu caracter practic, fiind "un adevărat precursor al învăţământului naţional laic şi al naturalismului în cultura noastră", după cum scrie Mircea Tomescu, în Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918.
Tradiţia de la Socola şi Agapia
Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, a înfiinţat mai multe şcoli, precum Seminarul de la Socola din 1803, Academia Mihăileană, şcoala de la Mănăstirea Agapia etc. şi, împreună cu Gheorghe Asachi, a pus bazele învăţământului politehnic la noi. De asemenea, Veniamin Costachi s-a luptat pentru afirmarea limbii naţionale în învăţământ, nu numai prin activitatea sa tipografică de carte românească religioasă şi ştiinţifică, ci şi prin ideile sale privind însemnătatea ei. "Învăţătura, arăta el, nu era dată omului o dată cu naşterea sa. Dar omul înzestrat cu capacitatea reală de a şi-o însuşi pe parcursul vieţii, poate a să preface, poate a să simţi ceea ce iaste şi a-şi cunoaşte datoriile în ce chip să cade a fi poate să-şi cunoască starea de ceea ce stă şi să-şi aleagă pre aceea în care să cade să rămâie totdeauna", scrie Alexandru Duţu, în Principatele române în epoca Luminilor (1770-1830). Cultura, spiritul critic, geneza ideii naţionale.
▲
Alfabetizarea în buchiile religiei
La sfârşitul secolului al XIX-lea, ministrul educaţiei, Spiru Haret, a introdus o serie de reforme de modernizare a învăţământului şi de alfabetizare a zonelor rurale. Schimbările politice şi urmările celui de-al Doilea Război Mondial au modificat fundamental sistemul de învăţământ. Şcolile private şi cele religioase au fost închise şi preluate de stat şi, astfel, ateismul ştiinţific a luat locul religiei. Ora de religie a dispărut din şcoală, icoanele au fost date jos de pe pereţii caselor de curs, iar rugăciunile din abecedare au fost înlocuite cu imnuri la adresa conducătorilor.
După anul 1989, sistemul de învăţământ religios românesc se află într-o continuă schimbare, deşi, după cum afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, "preocuparea de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit".
▲
Biserica formează omul desăvârşit
Prin "Legiuirea pentru seminaruri, protopopi şi preoţi", din 11 aprilie 1834, se prevedea înfiinţarea de seminarii teologice la Bucureşti (1836), Buzău (1836), Argeş (1836) şi la Râmnic (1837).
Învăţământul religios din Principate este reorganizat prin "Legea instrucţiunii publice" din 25 noiembrie 1864 şi clasificat pe două grade, gradul I cu 4 clase, la Râmnic, Buzău, Roman, Huşi, şi gradul II, la Bucureşti şi Iaşi (Socola). La 26 octombrie 1860 s-a inaugurat Universitatea de la Iaşi, cu patru facultăţi, de Drept, Filosofie (Litere), Ştiinţe şi Teologie. La Bucureşti, Facultatea de Teologie şi-a deschis porţile la 12 nov. 1881. La fel, în Transilvania, unde mitropolitul Andrei Şaguna se preocupă de învăţământul religios prin înfiinţarea Institului Teologic-Pedagogic din Arad, la fel şi la Caransebeş. Mulţi absolvenţi ai seminariilor superioare de la Bucureşti şi Iaşi au devenit profesori ai primelor licee româneşti de stat din Transilvania.
