În îndelungata și zbuciumata istorie a poporului român au existat momente cruciale în care rolul determinant l‑au avut marile personalități și care, prin zbaterea și jertfa lor, au lăsat viitorimii o bogată moștenire. Pe măsura trecerii timpului, persistența acestor oameni în conștiința neamului românesc nu s‑a stins, ci dimpotrivă, este chiar mai luminoasă comparativ cu epoca în care au trăit.
Fără nici o urmă de îndoială putem spune că o astfel de personalitate a istoriei noastre naționale este Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii de la 1859, cel pe care astăzi, în vremuri în care avem nevoie din nou de solidaritate și de unire, îl evocăm pentru a marca 200 de ani de la nașterea sa.
Parcurs biografic 1820‑1859
Familia Cuza este una veche și importantă în istoria elitei boierești moldovene, căci prima atestare în hrisoavele vremii este cea despre un vistiernicel Cuza, care apare consemnat la 1638. Însă neamul acesta capătă, pe măsura trecerii timpului, o importanță aparte. Așa se face că în linia genealogică a familiei Cuza se înscrie și o nepoată a cronicarului Miron Costin, căsătorită cu un descendent al acesteia. Linia genealogică se continuă și în secolele XVIII‑XIX, iar din căsătoria ispravnicului Ioan Cuza cu Sultana Cozadini, descendentă a unei familii greco‑italiene din Stambul, avea să răsară vlăstarul cel mai faimos.
În ziua de 20 martie 1820, la Bârlad, se năștea Alexandru Ioan Cuza într‑o familie înstărită și care, în timp, a mai fost dăruită cu doi copii: Dumitru, mort tânăr, și Sultana, cu care viitorul domn va păstra tot timpul o strânsă legătură.
Așa cum era moda vremii, boierimea își educa vlăstarele la „pensionuri” pentru a le oferi o educație „evropenească” și stăpânirea limbilor străine, zestrea cea mai importantă, care îi proiecta pe copii în ranguri înalte în stat. De aceea, tânărul Cuza învață la un pension de la Iași, unde este coleg cu doi viitori colaboratori permanenți ai săi: Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. Odată finalizat pensionul, Cuza a plecat la Paris, iar după bacalaureat urmează cursurile Facultății de Drept, pe care nu o finalizează. Revenit în țară, viitorul domn urmează treptele firești ale celor de rangul său - intră în armată vreme de trei ani, până în 1840, apoi devine președintele Judecătoriei Covurlui. În ziua de 30 aprilie 1844, Alexandru Ioan Cuza celebrează căsătoria cu cea care avea să‑i devină soție devotată, Elena Rosetti. Pentru tinerii căsătoriți, care, din păcate, nu vor avea copii, viața este îndestulătoare și tihnită până la momentul 1848.
Izbucnirea Revoluției de la 1848 în spațiul românesc nu ocolește nici Moldova, iar în ziua de 27 martie, la Iași, la hotelul Petersburg, se derulează mica tentativă revoluționară, în fond o adunare unde se citesc revendicări, iar printre oratori s‑a numărat și Cuza. Revoluția a fost înăbușită din fașă de către domnitorul Mihail Sturdza. Din ordinul acestuia, capii prezumtivi ai mișcării sunt arestați, inclusiv Alexandru Ioan Cuza. În arest, aceștia au fost maltratați de gardieni, iar Cuza s‑a ales cu o rană la picior, care îl va deranja multă vreme. Din fericire, arestații au fost transferați spre Galați cu destinația Constantinopol, dar pe drum au reușit să evadeze și s‑au refugiat în Transilvania, iar peregrinările lor au continuat în Bucovina, Viena, Paris și Constantinopol.
Alexandru Ioan Cuza revine în țară alături de noul domn Grigore Ghica, acesta fiind deschis către ideile liberale ale vremii. Simpatia pentru Cuza îl determină pe domn să‑l numească pârcălab de Galați, o funcție echivalentă, la acea vreme, cu cea de prefect din zilele noastre.
Contextul epocii, Războiul Crimeei (1853‑1856), avea să aducă o mulțime de modificări în ecuația politicii principatelor, iar la Congresul de Pace de la Paris, printre problemele dezbătute, a fost și aceea a unirii celor două principate române. S‑a decis consultarea populației, numirea unor caimacami care să gestioneze acest proces. Acum este momentul în care Alexandru Ioan Cuza, descris de contemporanii săi ca fiind un om drept și ancorat în ideea de modernizare a țării sale, intervine decisiv în viața Principatului Moldovei, demisionând din funcția de pârcălab de Covurlui în semn de protest față de grosolana falsificare a alegerilor pentru Divanul Ad‑Hoc. Cuza își sacrifica, astfel, poziția socială deținută, inclusiv gradul militar, întrucât caimacamul Vogoride, pentru a‑l atrage de partea sa, îl înaintase nefiresc de rapid în grad în doar două luni: de la sublocotenent la rangul de maior. Demisia lui Cuza a stârnit un scandal internațional, iar alegerile au trebuit reluate și au fost câștigate de către unioniști.
Dubla alegere și domnia lui Cuza (1859‑1866)
La sfârșitul lunii decembrie 1858 și în primele zile ale lui ianuarie 1859, în cele două principate, procesul de alegere a celor doi domnitori era în plină efervescență, iar candidații - numeroși. Alexandru Ioan Cuza nu se afla pe nici o listă și nici nu își dorea acest lucru, însă în ziua de 3 ianuarie, când în rândul partidului unionist s‑a rostit numele său ca propunere de candidat, s‑a ajuns la o unanimitate, iar la 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza devenea domn al Moldovei, pentru ca 19 zile mai târziu partida unionistă din Țara Românească să‑l proclame candidat și să‑l aleagă și ea ca domnitor, împlinind Unirea celor două principate. Astfel, actul din ziua de 24 ianuarie 1859 devenea evenimentul fondator al statului român și nu „mica unire”, cum neinspirat o numesc astăzi unii dintre comentatorii din mass‑media.
Ecourile dublei alegeri a lui Cuza au fost imense. „De 200 de ani, poporul român n‑a fost așa de fericit”, scrie ziarul german „Kronstadt Zeitung”, făcând aluzie la actul unirii de la 1600 și înfăpuit de Mihai Viteazul. „Poporul e beat de entuziasm. Toată luma a ieșit în stradă. Veți primi o ovație cum n‑a primit niciodată vreun domn în Principate”, îi scrie Kogălniceanu lui Cuza din București, făcând aluzie la iminenta sosire a acestuia în capitala Principatelor Unite. În Franța, actul dublei alegeri este apreciat ca o capodoperă a iscusinței acestui neam în a‑și impune voința de unire, în vreme ce Austria și Turcia nu au privit cu ochi buni evenimentul.
Pe 8 februarie 1859, Cuza intra în București și își începea memorabila domnie. După cum avea să relateze peste ani, în 1909, doamna Elena Cuza, soțul său s‑a bazat pe trei oameni: Vasile Alecsandri, pe care l‑a trimis cu însărcinări diplomatice pentru recunoașterea unirii la curțile europene și care a suportat deplasările pe cheltuiala sa, Costache Negri, ambasadorul român de la Constantinopol, care a sprijinit cauza unirii pe lângă autoritățile otomane, și Mihail Kogălniceanu pentru treburile interne ale țării.
Marile reforme și legile din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza sunt prea cunoscute pentru a le mai înșira aici, însă vom spune că impactul lor asupra evoluției României a fost enorm. Acum s‑au pus bazele administrației moderne, armatei, învățământului, au fost create universitățile de la Iași și București, s‑au discutat primele mari proiecte de căi ferate și, fapt important, prin masiva redistribuire a pământurilor către cele aproximativ o jumătate de milion de familii țărănești împroprietărite, s‑a sprijinit această urgisită categorie socială. Prin reforma agrară, Cuza și‑a construit cumva propriul „mit” și a câștigat pentru totdeuna iubirea românilor. El era primul domn, și român pe deasupra, care a făcut ceva concret pentru ameliorarea stării de sărăcie și înapoiere a poporului său. Există, atunci când evocăm domnia lui Cuza, și o anume scădere, și aici ne gândim la relația domnului cu Maria Obrenovici, la camarila coruptă concentrată, prin Cezar Librecht, în jurul său. Acești factori, precum și presiunile modernizării au condus la formarea „monstruoasei coaliții” și la abdicarea forțată, prin lovitura de palat de la 11 februarie 1866.
Exilul și posteritatea
Simțindu‑se cumva cu misiunea sa istorică încheiată, Cuza și‑a acceptat soarta. Într‑o scrisoare către împăratul Napoleon al III‑lea, îi mărturisea acestuia gândurile: „Am fost destul de fericit să realizez Unirea, visul secular al românilor, am făcut dintr‑un milion de țărani clăcași, un milion de proprietari și cetățeni. Voi intra cu plăcere în viața privată, lăsând un Tron pe care nici nu l‑am visat, nici căutat, pe care nu l‑am datorat decât stimei compatrioților mei”. Viena, Florența, Milano, Paris, Ober‑Dobling, Heidelberg au fost coordonatele exilului său, până la moartea survenită în 15 mai 1873.
Posteritatea lui Cuza este una uriașă, iar corolarul domniei sale a fost rezumat de Mihail Kogălniceanu, colaboratorul său, care a rostit cândva următoarele cuvinte: „Veșnica lui amintire nu se va șterge din inimile noastre și ale fiilor noștri și cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan C.”.
