Dregătoriile din vechime, apărute odată cu organizarea Ţării Româneşti şi a Moldovei ca state, au denumiri cu rezonanţă de legendă pentru noi, însă aceşti înalţi funcţionari îşi aveau atribuţiile lor bine delimitate, care făceau ca activităţile să meargă bine. Iată câteva dintre ele şi poveştile lor.
Unele dintre dregătorii s‑au pierdut în negura timpului, nemaigăsindu‑şi locul în administraţiile domneşti sau, astăzi, prezidenţiale (nu ne mai putem imagina că astăzi ar încerca cineva să îl otrăvească pe preşedinte şi, deci, să fie nevoie ca un înalt funcţionar să îi guste mâncarea), altele sunt şi astăzi actuale, exact ca pe timpuri. Cele mai multe dregătorii au punctul de pornire în primul veac de la întemeierea statelor, adică în jurul anului 1450. Deşi funcţionarii domneşti îşi aveau atribuţiile lor specifice, la poruncă fiecare putea să îndeplinească şi alte sarcini, care nu erau în mod normal „în fişa postului”, cum am spune în limbajul de astăzi. În mare, dregătoriile erau împărţite în publice şi dregătorii de curte.
În Ţara Românească, primirea solilor la curte era asigurată de Portar, iar în Moldova i se spunea Uşier. Uneori, cel care ocupa această funcţie prelua şi atribuţiuni militare. În vremea lui Ştefan cel Mare, un cumnat de‑al său a ocupat pentru o vreme această dregătorie.
În Moldova secolului al XVI‑lea a apărut Hatmanul, dregătorie care prelua îndatoririle portarului şi pârcălabului, însă şi cu atribuţiuni militare în plus, acest personaj ocupând locul patru în ierarhia slujitorilor domneşti, iar în timp a preluat şi atribuţii fiscale. În a doua parte a secolului al XVI‑lea, îl găsim pe Agă, cel care comanda pedestraţii, fiind subordonatul spătarului în Ţara Românească şi hatmanului în Moldova.
Spătarii, în Ţara Românească, aveau atribuţii în domeniul militar, conducând corpul de călăreţi, iar la ceremonii avea onoarea de a duce spada domnitorului. Vistiernicul se ocupa de administraţia fiscală, ţinând evidenţele veniturilor şi cheltuielilor, a contribuabililor şi a celor scutiţi (în acele vremuri, scutirea era oarecum chiar o formă de plată, unii dregători, spre exemplu, neavând salarii, ci erau răsplătiţi fie prin scutiri, fie prin daruri sau erau plătiţi de oamenii către care se îndreptau activităţile lor). O dregătorie cu nume destul de amuzant pentru noi, însă foarte importantă, era cea de paharnic. Cel care ocupa această funcţie avea în grijă aprovizionarea cu vinuri a domnitorului, cercetându‑le calitatea şi gustându‑le pentru a vedea dacă nu sunt otrăvite. Alături de stolnic, care se ocupa de aprovizionarea cu alimente, paharnicul, care în Moldova era numit ceaşnic sau cupar, era un personaj influent la curte, mai ales că participa atât la mesele obişnuite, cât şi la ospeţe, unde auzea despre dedesubturile problemelor, fiind, cum am spune astăzi, un om informat. Pivnicerul nu era totuna cu paharnicul, acesta ocupându‑se cu bunul mers al viilor, adică cu producţia, şi având în grijă pivniţele domneşti. Cel mai apropiat dregător de către domnitor era postelnicul. Acest înalt funcţionar avea acces liber la voievod, putând merge şi nechemat. Avea în grijă şi introducerea solilor, şi pe cei veniţi în audienţe. O altă dregătorie care avea legătură cu hrana, mai precis cu aprovizionarea cu pâine a domnitorului şi a slujitorilor şi ostaşilor cu raţie zilnică, era pitarul. Şi acest dregător era, din secolul al XVII‑lea, membru al Sfatului.
Medelnicerul turna domnitorului apa pentru a se spăla pe mâini înainte de masă şi potrivea mâncărurile de sare. Acesta avea în subordine alţi medelniceri, de rangul doi sau trei, care era un fel de ospătari, aranjând masa şi servind, iar denumirea vine de la ligheanul cu apă în care se spăla domnitorul pe mâini, lighean numit medelniţă.
Responsabil cu „garajul” domnesc şi cu mijloacele de locomoţie era comisul. Acesta avea în grijă grajdurile, caii, cu tot ce însemna buna lor funcţionare şi îngrijire. Şi comisul avea în subordine unul sau doi comişi de rang mai mic, care îl ajutau la treburi.
Vornicul deţinea cele mai importante atribuţii în domeniul judecătoresc, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, asta după ce într‑o primă etapă avea sarcina de a conduce curtea domnească. Un dregător temut care apare în documentele din vremea lui Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş era armaşul. Acesta avea sarcina de a duce la îndeplinire pedepsele decise de domnitor şi de sfat şi, după cum ştim, pedepsele în acele vremuri nu erau lucru de glumă şi nici de formă, nu de puţine ori însemna moartea sau confiscarea averii, pentru care „călcau strâmb”.
