Drumul sfinţeniei: din istorie în calendar

Sfinţenia sau desăvârşirea creştină este un deziderat şi o dorinţă a fiecărui credincios. În Biserica noastră, de-a lungul existenţei ei, au fost numeroşi oameni care s-au învrednicit de darul sfinţeniei prin ortodoxia credinţei mărturisite şi trăite printr-o viaţă curată şi sfântă în cadrul Bisericii, iar, mai apoi, după mutarea la Domnul, prin descoperirea sfintelor lor moaşte şi prin minunile pe care aceştia le-au săvârşit. Aceste elemente şi criterii au condus la demararea unei proceduri canonice şi statutare bisericeşti pentru proclamarea unui sfânt şi înscrierea acestuia în calendarul bisericesc. În tradiţia creştin-ortodoxă, canonizarea o face Biserica. Dar nu singură, ci la iniţiativa credincioşilor. Actul solemn al canonizării este întărit şi emis de către Sfântul Sinod.

Prin canonizare se înţelege înscrierea sau aşezarea cuiva în canonul sau catalogul sfinţilor ca o formă de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane de către autoritatea bisericească. „Canonizarea nu este o imitare a practicii păgâne antice prin care eroii erau consideraţi zei, ci, prin ea, Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care au dus o viaţă sfântă, devenind modele pentru creştini şi mijlocitori către Dumnezeu, ca unii care au trăit ca şi noi în lume“, spune protos. Veniamin Goreanu, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Recunoaşterea sfinţeniei unui om care a trăit alături de noi presupune o adâncă smerenie şi bogăţie duhovnicească. Dar, odată recunoscut acest dar dumnezeiesc, semenii noştrii încep să îl cinstească, să i se închine şi să-i ceară ajutorul. Aceasta este prima etapă, şi cea mai importantă, din întreaga procedură de canonizare a unui sfânt. Posibil că, uneori, credincioşii, din exces de zel, acordă o cinstire deosebită unor semeni cu o viaţă aleasă, dar care n-au primit darul sfinţeniei de la Dumnezeu. Aşadar, se urmăresc anumite condiţii de fond, care să ateste sfinţenia vieţii acestuia.

Prima dintre ele este „ortodoxia neîndoielnică a credinţei, păstrată până la moarte şi manifestată prin proslăvirea de către Dumnezeu, manifestată prin puterea de a suferi moartea martirică; puterea de a suferi diverse chinuri; puterea de a-şi închina viaţa celei mai înalte trăiri religioase; puterea de a săvârşi minuni, în viaţă sau după moarte; puterea de a apăra cu devotament dreapta credinţă. Iar acestea sunt întărite de răspândirea miresmei de sfinţenie după moarte şi confirmarea ei prin cultul spontan“, ne mai spune protos. Veniamin Goreanu. Ce se întâmplă însă cu trupurile neputrezite ca ale unor oameni care nu au totuşi o viaţă deosebită? „Pentru a verifica sfinţenia lor, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă rămăşiţe neputrezite să se facă şi 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa. Unde lipsesc aceste condiţii pe care Biserica le-a urmărit atunci când a făcut canonizarea cuiva, nu poate fi vorba de sfinte moaşte“, arată protos. Goreanu.

Sfântul Sinod hotărăşte

Astfel, potrivit prevederilor Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, şi a unei metodologii aprobate de Sfântul Sinod încă din anul 2005, în vederea proclamării canonizării unui sfânt există o activitate premergătoare, după cum ne-a spus pr. Augustin Rusu, consilier patriarhal la Cancelaria Sfântului Sinod. În fiecare eparhie a Bisericii Ortodoxe Române s-a înfiinţat o comisie liturgică, care se ocupă cu cercetarea faptelor persoanelor recunoscute că au dus o viaţă aleasă. Comisia eparhiei pe teritoriul căreia a trăit sfântul sau unde s-au găsit sfintele sale moaşte elaborează un studiu-document în care se aduc toate argumentele în favoarea proclamării canonizării. Eparhia pregăteşte textele liturgice, adică slujba Vecerniei, Utreniei, Acatistul şi icoana sfântului respectiv, şi le supune dezbaterii într-o şedinţă a Sinodului mitropolitan din care face parte. „Toate aceste texte liturgice împreună cu studiul-document prezentat sunt apoi tipărite de eparhie şi difuzate tuturor membrilor Sfântului Sinod, pentru ca, atunci când poblema va ajunge în dezbaterea Sfântului Sinod, toţi membrii să aibă cunoştinţă despre motivaţiile care au determinat această propunere“, arată pr. Augustin Rusu.

După ce Sinodul mitropolitan s-a pronunţat, a diortosit, a îndreptat, a corectat textele liturgice şi a făcut recomandări în privinţa icoanei, toate acestea vin la Comisia Sinodală pentru canonizarea sfinţilor români, care este compusă din „ierarhi liturgişti, ierarhi cu o anumită experienţă în domeniul diortosirii cărţilor de cult şi al reprezentării sfinţilor în iconografie. Le studiază, formulează o serie de propuneri pe care le aduc înaintea Sfântului Sinod prin Comisia Teologică Liturgică şi Educaţională“, explică pr. Augustin Rusu. Sfântul Sinod, primind toate aceste documente, examinează, aprofundează şi, după ce ajunge la convingerea că toate argumentele prezentate sunt îndestulătoare, proclamă, hotărăşte asupra canonizării unui sfânt şi asupra scrierii lui în calendarul Bisericii Ortodoxe Române şi în sinaxarul bisericesc. „Această hotărâre a Sfântului Sinod este adusă la cunoştinţă publică printr-un tomos sinodal care este întocmit de Comisia Sinodală pentru canonizarea sfinţilor români şi, după adoptarea hotărârii sinodale, este semnat de către toţi membrii Sfântului Sinod“, lămureşte părintele consilier patriarhal.

Ceremonia de proclamare a unui sfânt

După acestea, urmează pregătirile în plan local. „În cazul descoperirii moaştelui sfântului respectiv, acestea sunt cu grijă luate din mormântul în care au odihnit până la vremea respectivă, sunt aşezate într-o raclă şi, înainte de ziua proclamării, are loc ultimul parastas în amintirea celui care urmează a fi proclamat sfânt, după oficierea Sfintei Liturghii. Sigur că în preziua proclamării au loc slujbe religioase în cinstea sfântului respectiv, se cântă imnul acatist al acestuia, iar în chiar ziua proclamării, după oficierea Sfintei Liturghii, se citeşte tomosul sinodal de proclamare a canonizării sfântului şi este înălţată icoana lui înaintea poporului drept-credincios, în acordul troparului şi al condacului sfântului“, spune pr. consilier Rusu.

În tradiţia Bisericii noastre, proclamarea canonizării unui sfânt, are, de regulă, loc la anumite momente sărbătoreşti din viaţa Bisericii. Spre exemplu, anul trecut s-a făcut proclamarea generală a canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, a Sfântului Voievod Neagoe Basarab şi a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, cu prilejul resfinţirii Catedralei patriarhale din Bucureşti. Ulterior, au avut loc proclamările locale, fiindcă evlavia credincioşilor este mult mai sporită în eparhia unde a vieţuit acel sfânt şi unde au fost descoperite cinstitele lui moaşte.

Apoi, urmează etapele posterioare canonizării, adică publicarea oficială a actului sinodal de canonizare, comunicarea de către Sfântul Sinod a actului tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, publicarea pentru credincioşi a vieţii şi a slujbei sfântului, înscrierea oficială a sărbătorii sfântului în calendarul bisericesc şi a slujbei lui în cărţile de ritual şi răspândirea icoanei sfântului în popor. Din evlavia credincioşilor, multe biserici, dar nu numai, primesc ca ocrotitor noul sfânt. „Aşadar, spune protos. Veniamin Goreanu, pe de o parte trebuie să depunem toate eforturile pentru proclamarea tuturor celor care s-au remarcat printr-o trăire şi credinţă statornică, iar pe de altă parte, să le acordăm cinstea cuvenită sfinţilor prin rugăciuni şi urmându-le pilda credinţei“.

Canonizări de sfinţi în România

Prima slujbă de canonizare a unui sfânt în Biserica Ortodoxă Română a avut loc pe 16 august 1517, când Sfântul Ierarh Nifon al Constantinopolului a fost trecut în rândul sfinţilor. Atunci domnea un alt sfânt, voievodul Neagoe Basarab. Sfinţi români au fost proclamaţi şi de alte Biserici ortodoxe, cum ar fi Sfânta Teofana Basarab, Sfântul Ioan Valahul, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti etc. Odată cu dobândirea autocefaliei, în 1885, în urma cererilor repetate, Sfântul Sinod a cerut eparhiilor întocmirea documentaţiei necesare în vederea canonizării sfinţilor neamului. Marele pas a fost făcut abia în anul 1950, la 28 februarie, când, sub preşedinţia patriarhului Justinian Marina, au început lucrările privind canonizarea oficială a unor sfinţi ai neamului. Ele s-au finalizat în şedinţa solemnă din 10 octombrie 1955, când au fost trecuţi în calendar 8 noi sfinţi români, iar cultul altor 7 sfinţi, de alt neam, dar cu moaşte la noi în ţară, a fost generalizat. Astfel, printre aceştia amintim: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfinţii cuvioşi mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţi ai Ardealului (24 aprilie), iar dintre cei al căror cult a fost generalizat, pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filoteia de la Argeş, Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistriţa - Vâlcea, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Sfântul Ioan Valahul şi Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului.

Iunie 1992

O altă etapă în ceea ce priveşte canonizarea în BOR a avut loc în iunie 1992, când calendarul ortodox român s-a îmbogăţit cu 14 noi sfinţi, având loc, de asemenea, şi generalizarea cultului celor 7 sfinţi canonizaţi în 1955 şi a altor 24 de sfinţi autohtoni, care au trăit în ţara noastră sau au fost martirizaţi aici. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20 iulie 1992, a proclamat solemn şi a aşezat în rândul sfinţilor, prin trecerea în calendarul Bisericii noastre, pe cuvioşii şi părinţii cinstiţi pe plan local, după cum urmează: Cuviosul Ioan de la Prislop, prăznuit la 13 septembrie; Cuviosul Antonie de la Iezerul - Vâlcea, prăznuit la 23 noiembrie; Cuviosul Daniil Sihastrul († 18 decembrie 1482), prăznuit la 18 decembrie; Cuviosul Gherman din Dobrogea, prăznuit la 29 februarie; Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul († 5 august 1960), prăznuit la 5 august; Cuvioasa Teodora de la Sihla, prăznuită la 7 august; Preoţii Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, prăznuiţi la 21 octombrie; Ierarhul Martir Antim Ivireanul, prăznuit la 27 septembrie; Ierarhul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, prăznuit la 24 aprilie; Ierarhul Ghelasie de la Mănăstirea Râmeţ, prăznuit la 30 iunie; Ierarhul Leontie de la Rădăuţi († 1 iulie 1430), prăznuit la 1 iulie; Drept-credinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt († 2 iulie 1504), prăznuit la 2 iulie; Martirii Constantin Vodă Brâncoveanu, cu cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul Ianache († 15 august 1714), prăznuiţi la 16 august. „Sfântul Sinod a hotărât în chip sobornicesc ca aceştia să fie cinstiţi ca sfinţi în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să fie înscrişi în calendar în zilele care s-au rânduit, întocmindu-li-se sinaxare, slujbe şi zugrăvindu-li-se chipul în icoane“, spune protos. Veniamin Goreanu.

De asemenea, s-a hotărât generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română şi înscrierea în calendarele tuturor eparhiilor la datele de prăznuire statornicite Cultului Sfinţilor de neam român care au vieţuit, au propovăduit şi au suferit martiriul pentru dreapta credinţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi sfinţilor de alte neamuri care au predicat şi au fost martirizaţi în părţile noastre: Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, prăznuiţi la 19 noiembrie; Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, prăznuit la 15 noiembrie; Sfântul Mucenic Dasie, prăznuit la 20 noiembrie; Sfântul Mucenic Hermes, prăznuit la 31 decembrie; Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, prăznuit la 10 ianuarie; Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic, prăznuiţi la 13 ianuarie; Sfântul Bretanion, episcop de Tomis, prăznuit la 25 ianuarie; Sfântul Cuvios Ioan Casian, prăznuit în anii bisecţi la 29 februarie, iar în anii nebisecţi slujba i se săvârşeşte la pavecerniţa din 28 februarie; Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima, prăznuiţi la 26 martie; Sfântul Irineu, episcop de Sirmium, prăznuit la 6 aprilie; Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, prăznuit la 12 aprilie; Sfântul Teotim, episcop de Tomis, prăznuit la 20 aprilie; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin, prăznuiţi la 24 aprilie; Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul, prăznuit la 27 aprilie; Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel, prăznuiţi la 4 iunie; Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian, prăznuiţi la 8 iunie; Sfântul Mucenic Isihie, prăznuit la 15 iunie; Sfântul Mucenic Niceta de Remesiana, prăznuit la 24 iunie; Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, prăznuit la 2 iunie; Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, prăznuiţi la 8 iulie; Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, prăznuit la 18 iulie; Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului, prăznuit la 11 august; Sfinţii Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust, prăznuiţi la 21 august; Sfântul Mucenic Lup, prăznuit la 23 august.

După 2000

În ultimii ani, BOR a proclamat oficial canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă (2002), a Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi şi a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului (2003), a Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei şi a Sfântului Ierarh Dosoftei (2005), a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălu (2006), a Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin şi a Sfântului Ierarh Varlaam (2007), precum şi a Sfinţilor Martiri Năsăudeni, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod (2008). În şedinţa Sfântului Sinod din 6 martie 2008 s-a hotărât canonizarea a 9 sfinţi nemţeni: Cuvioşii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, a căror zi de prăznuire este 7 septembrie, Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, a căror zi de prăznuire este 1 octombrie, Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, care vor avea zi de prăznuire pe 21 iulie, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec, cu zi de prăznuire pe 16 august, şi Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, care va fi prăznuit pe 30 august. Iar în şedinţa din 8-9 iulie acelaşi an, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti (3 iulie), a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine şi al Dreptului Bisericesc (1 septembrie), şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii (15 septembrie). Anul acesta, Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeş), cu ziua de prăznuire la 26 iulie, a fost trecut în rândul sfinţilor în şedinţa din 18-19 iunie.

La început, canonizarea nu se făcea după criterii bine stabilite

„Prin actele de canonizare, o Biserică autocefală îşi exprimă, pe de o parte, independenţa faţă de celelalte Biserici surori, iar pe de altă parte, solidaritatea cu ele, fiindcă la proclamarea sfinţilor sunt invitate să participe şi celelalte Biserici ortodoxe locale, dar şi prin înştiinţarea acestora despre noile treceri în rândul sfinţilor“, spune protos. Veniamin Goreanu.

În aghiologia ortodoxă, ca şi în Dreptul Bisericesc ortodox, prin canonizare se înţelege „actul prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşază pe eroii dreptei-credinţe adormiţi întru Domnul în rândul sfinţilor, pe care ea îi venerează, pe temeiul învăţăturii sale dogmatice. În Biserica primelor veacuri, canonizarea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultul martirilor, care a cunoscut o evoluţie continuă şi a dus la statornicirea unui cult al acestora“.

„În general, în Biserica Răsăriteană recunoaşterea sfinţeniei şi canonizarea nu se făcea după criterii bine stabilite. De altfel, proclamarea unui sfânt era un lucru firesc şi se făcea atunci când Dumnezeu dorea să proslăvească vasul ales, candela cea frumos arzătoare a sfinţeniei şi să facă cunoscută lucrarea sa în lume prin descoperirea legăturii ce se stabileşte între membrii Bisericii luptătoare şi cei ai Bisericii triumfătoare. Abia târziu apar actele de canonizare solemnă, rânduielile speciale pentru sfinţii cărora li s-au descoperit sfintele moaşte, dar şi pentru cei ale căror moaşte nu erau cunoscute, slujbe în cinstea acestora, acatiste etc. şi rânduieli prescrise de procedura actuală de canonizare, care nu face altceva decât să confirme cultul acelor sfinţi pe care poporul îi cinstea în evlavia sa“, spune protos. Veniamin Goreanu.