Prin trecerea anilor, poetul supranumit nepereche a stârnit admiraţia iubitorilor de autentică poezie, dar şi dispreţul, prin neînţelegerea ei de către aceia care au pierdut farmecul limbii româneşti sau au fost lezaţi de justiţiarul Mihai Eminescu, pe care nu contenesc să-l denigreze în mod barbar. Astăzi, tot mai puţini au ca punct de reper valorile autentice la care ar trebui să se raporteze, fiind lipsiţi de cunoaşterea istoriei neamului în care s-au născut, de sacrificiile făcute de fiecare generaţie, de obligaţiile ce le revin în păstrarea patrimoniului cultural moştenit.
Toate aceste carenţe duc la anihilarea personalităţii, la manipularea facilă a tinerilor, care, neştiind să discearnă autenticul de fals, nu pot înţelege necesitatea unei continuităţi ideatice, necesară vieţii morale civilizate, proprie tuturor timpurilor. Eminescu scria: Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup.
În zilele noastre, asistăm neputincioşi la ieşirea din matca firească a istoriei, în care instituţiile au avut un rol extrem de important, mai ales Şcoala şi Biserica, prin care s-a pus temelia educaţiei prin valorile perene, valori naţionale şi universale, apărate prin respectul faţă de adevărul ştiinţei şi culturii autentice, care dăinuiesc datorită adevărului revelat, adevăr pe care l-a definit simplu şi concis M. Eminescu: Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.
Pornind de la genialitatea exprimării şi de la autenticitatea culturii tradiţionale, prezente în opera lui Eminescu, asistăm în momentul de faţă la o receptare situată pe două planuri cu atitudini radical diferite, chiar opuse, în ceea ce priveşte religiozitatea lui Mihai Eminescu, atitudini ce s-au închegat, prin argumente mai mult sau mai puţin obiective, în substanţa a două pledoarii, prin care se încearcă demonstrarea sfinţeniei şi a martiriului eminescian, pe de-o parte, cât şi a religiozităţii discutabile, pe de altă parte. Sigur că sunt multe aspecte ce impun rezerve ce trebuie avute în vedere, dacă se ţine seama de rigorile sfinţeniei, dar în privinţa celei de-a doua propuneri, acordarea marii distincţii de erou naţional, aceasta este cât se poate de justificată.
„El este-al omenimei izvor de mântuire…“
Dacă ar trebui să precizăm alegerea titlului şi mai ales conţinutul acestei modeste intervenţii, mărturisim că este o încercare de a răspunde, printr-o spicuire a câtorva pasaje din opera eminesciană, nevalorificate de critici, spre a vedea clar cât era de angajat poetul în cultul şi cultura creştină, tradiţională. Un prim răspuns îl găsim atestat în Rugăciunea unui dac, rugăciune adresată Împăratului viilor şi al morţilor, Celui care a biruit moartea, Iisus Hristos: El singur zeu stătut-au înainte de a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire: / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii! Să reţinem mai ales sintagma Sus inimile voastre după îndemnul pe care îl rostesc preoţii, Sus să avem inimile, sintagmă desprinsă din Sfânta Liturghie. Lectura Bibliei, a Vechiului şi a Noului Testament a rodit în toată gândirea eminesciană, folosind adesea izvorul biblic, aşa cum vom vedea şi în ceea ce priveşte originea vieţii pe pământ. Este primul care a descris creaţia universului, cu mult înainte de revoluţia tehnico-ştiinţifică spaţială, a dezvoltării ştiinţei astrofizicii, prin care s-a confirmat faptul că această creaţie a macrocosmosului este în concordanţă cu punctul de vedere biblic. Rezultatele cercetării au fost acceptate de toţi oamenii de ştiinţă şi s-a lansat teoria, formulată de astronomul englez Fred Hoyle (1950), sub numele Big-Bang, iar Eminescu a redat-o, în 1881, într-un chip poetic de excepţie, fiind în mod netăgăduit rezultatul lecturilor sale biblice: La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/... Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace/ Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară El devine Tatăl .../ De-atunci negura eternă se desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii.../ De-atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute.
Cine a răsfoit revistele de informaţie ştiinţifică, apărute şi la noi după anul 1989, reviste ce cuprind mărturiile celor mai mari astrofizicieni, au putut observa şi imaginea realizată, prin tehnici de redare spectaculoasă, a începutului vieţii în perspectiva descrierii biblice din Cartea Facerii.
Ca să ajungă la o asemenea splendidă descriere, pe care o desăvârşeşte în poemul Luceafărul, poetul s-a instruit, zi şi noapte, prin lecturi dintre cele mai diverse, spre a găsi un răspuns la chinuitoarea întrebare despre om şi rostul lui pe pământ, despre perspectivele lui într-o viaţă morală desăvârşită, de sfinţenie, sau în vârtejul plăcerilor aducătoare de păcat şi moarte. Poemul Luceafărul este chintesenţa acestei îndelungi meditaţii şi iscodiri, este perla născută din permanenta confruntare a realului cotidian cu minunea pecetluită a relaţiei om-cosmos, creatură şi Creator. Problema verticalităţii, a deschiderii omului spre esenţa vieţii, a acceptării sacrificiului, ca formă de supunere cerinţelor lui Dumnezeu, Creatorul a toate câte sunt, toate aceste înalte aspiraţii se află într-o perpetuă opoziţie cu fragilitatea morală a omului, aflat într-un timp şi spaţiu pe care nu-l poate înţelege şi depăşi, fiind supus compromisurilor pe care le acceptă, ca fiind ale firii, ale vieţii. Cele două lumi sunt în structura poemului, al cărui titlu este încărcat de înţelesuri, nu numai separate, ci foarte îndepărtate. Abdicarea de la legea morală divină, nerespectarea legământului făcut, a peceţii spirituale primite în dar, prin care a dobândit nemurirea, va aduce după sine abisul, căderea într-o altă stare prin care va pierde nimbul nemuririi: Da, mă voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu veşnicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.
„Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi…“
O altă componentă existenţială care i-a adus multă suferinţă e determinată de neînţelegerea dintre viziunea lui romantică, de o perfecţiune extremă, specifică geniului, şi atitudinea celor din jur, caracterizată prin pragmatismul excesiv, impus de o modernizare într-un ritm rapid şi prin orice mijloace. Schimbările politice afectează relaţiile social-umane, mai ales în ceea ce priveşte moralitatea specifică poporului român, oglindită în viaţa cotidiană ce presupune o normă, o cale ce nu se vrea arbitrară, dezordonată, impusă de orgolii şi interese strict materiale, ci având o motivaţie de ordin spiritual, de angajare în faţa lui Dumnezeu. Ieşirea din această matcă tradiţională îl mâhneşte „peste măsură“ şi va constitui o temă predilectă în care viaţa socială va fi analizată sub toate aspectele ei: profesional, economic, politic, dar şi sub aspectul vieţii obişnuite de familie creştină, ce se materializează în planul afectiv, al respectării, prin dragoste, a tuturor membrilor ei. Această ordine, dictată de credinţa străbună, nu admite compromisuri şi este calea pe care fiecare om ar trebui să o urmeze. Dezgustul şi tristeţea faţă de nerespectarea adevăratelor valori, impuse de tradiţia moralei creştine, specifică acestui spaţiu creştinat de două mii de ani, sunt exprimate în versurile bine cunoscutei Scrisori a II-a: De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?/...Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,/... De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?/ Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic./ Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ/ Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi? Credem că aceste versuri sunt suficiente spre a vorbi de moralitatea poetului şi nu ne mai întrebăm de unde a izvorât atâta ură a contemporanilor lui şi, din nefericire, şi ura de astăzi a multor contemporani de-ai noştri.
Intransigent când se referă la apărarea drepturilor naţionale
Cultura universală şi cea naţională, impresionantă întru capacitatea receptării ei, specifică numai geniului, se împleteşte cu identificarea totală a poetului cu „tot ce mişcă în ţara asta“, cu ansamblul elementelor ce formează specificul naţional: limbă, religie, istorie, justiţie, natură, fapt ce rezultă din întreaga alcătuire poetică, dar mult mai direct şi mai aspru, din scrierile sale cu caracter publicistic.
Din impresionantele volume ce redau articolele publicate fie în Timpul (1877-1883), România Liberă (1888) sau Fântâna Blanduziei (1888-1889) se pot desprinde ideile curajoase, exprimate fără menajamente, în polemica pe care o avea cu cei care susţineau o politică, zisă liberală, în paginile ziarului ce se identifica, din necesităţi de ordin politic, cu etnonimul Românul. Gazeta Românul avea în primul rând un caracter politic, dar şi literar, fiind o gazetă cotidiană, atestată din 15 decembrie 1859, sub conducerea şi îndrumarea politică şi redacţională a lui C. A. Rosetti. Spre a înţelege angajarea lui Eminescu în atacurile pe care, cu preţul vieţii, le susţinea în ziarul Timpul, gazetă politică şi literară, apărută tot la Bucureşti, în 1876, trebuie să urmărim problemele politico-sociale ale vremii. Timpul este un ziar scos iniţial de conservatori, în perioada guvernării lor, dar în scurt timp, după venirea liberalilor la putere, devine un ziar de opoziţie. Adversarii politici ai lui C. A. Rosetti, suveranul politic şi directorul gazetei Românul, adversari mai ales ai ideilor promovate de această gazetă, erau I. Heliade-Rădulescu, Vasile Alexandri, M. Eminescu, I. Slavici şi mai târziu I. L. Caragiale. Spre a fi judecată cu dreptate atitudinea critică, exprimată cu consecvenţă de M. Eminescu în articolele publicate la Timpul, trebuie să ştim care erau acţiunile ce determinau această reacţie a redactorilor de la Timpul: Obiectivitatea lui Eminescu, care îl face, adesea, să se ridice deasupra intereselor de partid, intransigenţa şi, uneori, rigiditatea, dovedite atunci când se referă la apărarea drepturilor naţionale... îi aduc neplăceri tot mai mari... Atitudinea independentă a redactorilor şi, implicit, a oficiosului conservator are ca rezultat o scădere a subvenţiilor de partid. În aceste condiţii apar presiuni tot mai mari, exercitate asupra celor trei scriitori, Eminescu, Slavici şi Caragiale. Caragiale este primul care se hotărăşte să părăsească redacţia, fiind urmat după câteva luni de Slavici. Sarcina copleşitoare de a scrie aproape în întregime ziarul îi revine lui Eminescu.
„Liber-cugetătorii, indivizi cari nu gândesc în genere nimic…“
Spre a reliefa credinţa şi fapta, adică angajarea lui Eminescu în apărarea creştinismului, e de ajuns un singur articol prin care poetul îşi exprimă deschis, cu toată sinceritatea, punctul de vedere, sancţionându-şi confraţii ziarişti de la Românul, care scriu nu în spiritul sfintei dreptăţi şi al sfintei tradiţii, ci în interesul meschin al unui grup restrâns care are puterea economică şi politică şi prin acestea, desigur, şi puterea de decizie. De aceea, poetul nu îi iartă pe gazetarii cunoscuţi ca redactori la publicaţia amintită, deoarece aceştia se abat de la norma morală creştină, de la statutul Bisericii Ortodoxe, pe care îl ignoră într-o manieră ce nu putea fi trecută cu vederea. Pentru a răspunde multor atacuri aduse intransigentului poet, începând cu 12 februarie 1897, data publicării articolului Liber-cugetător, liberă-cugetare, în paginile ziarului Timpul, şi până astăzi, vom zăbovi asupra acestui text, recurgând chiar la copierea unor fragmente, spre o mai bună înţelegere a creştinului trăitor (practicant), poetul Mihai Eminescu. În acest articol, M. Eminescu încearcă să explice care sunt deosebirile extraordinare în ceea ce priveşte cugetarea în domeniul religiei, fie în cadrul diferitelor ei confesiuni, fie între normele cu caracter moral din Vechiul Testament şi cele din Noul Testament, fie între speculaţiile filosofice şi credinţă, în genere. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie, pe care biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic... Noul Testament, adică temelia Bisericii Creştine, nu cuprinde teze de cosmogonie sau teogonie, încât nici aşa numita liberă-cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are a face cu miezul Bisericii creştine... Libera-cugetare admiţând-o chiar în cazul de faţă, consistă din substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă asemenea idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele, neavând a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adecă neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui dispoziţii cari jignesc ca din senin, fără nici un motiv învederat, credinţele şi datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de 18 sute de ani... În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă în adevăr ca liberi-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţii dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gândesc liber, ci de indivizi cari nu gândesc în genere nimic... A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn“.
Biserica şi patria
Nu putem omite, în acelaşi articol, o splendidă observaţie de ordin lingvistic şi istoric ce pare a încununa adevărul unic, o minune care pentru cei mai mulţi trece neobservată sau este tratată ca un fapt firesc, ce s-ar fi realizat de la sine: Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine o combate pe ea şbisericaţ şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte dar numai român nu e. Această viziune explică foarte clar expresiile, zise, „puţin măgulitoare“, folosite cu privire la limba şi scrisul, venite pe filieră slavonă, într-un târziu, care au îngreunat lectura textelor de cult ce se foloseau în Biserică. Ca limbă impusă, străină etniei româneşti, este simţită, mai ales de cărturarii din sec. al XIX-lea, care o văd tot atât de tristă şi închistată ca şi zidurile afumate ale bisericilor vechi (sec. XVI), acoperite cu explicaţii scrise în această limbă sau grafie necunoscută, ce a întunecat câteva secole acurateţea limbii moştenite din scrierile episcopilor sud-dunăreni. Voi încheia cu definirea cuvântului patrie, definiţie ce este alcătuită de minunatul M. Eminescu: Iubirea de ţară e, pururea şi pretutindenea, iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pământ sfinţit de sângele părinţilor pot fi patrioţi (Opera politică, II, 328). (Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici)
