Eminescu şi morala creştină

Prin trecerea anilor, poetul supranumit nepereche a stârnit admiraţia iubitorilor de autentică poezie, dar şi dispreţul, prin neînţelegerea ei de către aceia care au pierdut farmecul limbii româneşti sau au fost lezaţi de justiţiarul Mihai Eminescu, pe care nu contenesc să-l denigreze în mod barbar. Astăzi, tot mai puţini au ca punct de reper valorile autentice la care ar trebui să se raporteze, fiind lipsiţi de cunoaşterea istoriei neamului în care s-au născut, de sacrificiile făcute de fiecare generaţie, de obligaţiile ce le revin în păstrarea patrimoniului cultural moştenit.

Toate aceste carenţe duc la anihilarea per­sonalităţii, la ma­nipularea facilă a tinerilor, care, neştiind să dis­cear­­nă autenticul de fals, nu pot înţelege necesitatea unei con­­tinuităţi ideatice, necesară vie­ţii morale civilizate, proprie tu­turor timpurilor. Eminescu scria: Moralitatea e pentru su­fle­te identică cu sănătatea pentru trup.

În zilele noastre, asistăm ne­putincioşi la ieşirea din mat­ca firească a istoriei, în care in­sti­­tuţiile au avut un rol extrem de important, mai ales Şcoala şi Bi­serica, prin care s-a pus te­me­lia educaţiei prin valorile pe­re­­ne, valori naţionale şi univer­sa­­le, apărate prin respectul fa­ţă de adevărul ştiinţei şi cultu­rii autentice, care dăinuiesc da­to­­rită adevărului revelat, a­de­văr pe care l-a definit simplu şi con­cis M. Eminescu: Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stă­pâ­nim adevărul.

Pornind de la genialitatea ex­primării şi de la autenticita­tea culturii tradiţionale, pre­zen­te în opera lui Eminescu, a­sis­tăm în momentul de faţă la o re­ceptare situată pe două planuri cu atitudini radical di­fe­ri­te, chiar opuse, în ceea ce pri­veş­te religiozitatea lui Mihai E­mi­n­escu, atitudini ce s-au în­che­gat, prin argumente mai mult sau mai puţin obiective, în sub­stanţa a două pledoarii, prin care se încearcă demon­s­tra­­­rea sfinţeniei şi a martiriului eminescian, pe de-o parte, cât şi a religiozităţii discu­ta­bi­le, pe de altă parte. Sigur că sunt multe aspecte ce impun re­­zerve ce trebuie avute în ve­de­re, dacă se ţine seama de ri­go­­rile sfinţeniei, dar în privinţa ce­lei de-a doua propuneri, acor­da­­rea marii distincţii de erou na­­ţional, aceasta este cât se poa­te de justificată.

„El este-al omenimei izvor de mântuire…“

Dacă ar trebui să precizăm a­legerea titlului şi mai ales con­ţinutul acestei modeste in­ter­­venţii, mărturisim că este o în­cercare de a răspunde, prin­tr-o spicuire a câtorva pasaje din opera eminesciană, nevalo­ri­ficate de critici, spre a vedea clar cât era de angajat poetul în cul­tul şi cultura creştină, tra­di­ţio­nală. Un prim răspuns îl gă­sim atestat în Rugăciunea unui dac, rugăciune adresată Împă­ra­­tului viilor şi al morţilor, Ce­lui care a biruit moartea, Iisus Hris­tos: El singur zeu stătut-au înainte de a fi zeii/ Şi din no­ian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fe­­ricire,/ El este-al omenimei iz­­vor de mântuire: / Sus inimile voas­­tre! Cântare aduceţi-I,/ El es­te moartea morţii şi învierea vie­ţii! Să reţinem mai ales sin­tag­­ma Sus inimile voastre du­pă îndemnul pe care îl rostesc pre­oţii, Sus să avem inimile, sin­tagmă desprinsă din Sfânta Li­turghie. Lectura Bibliei, a Ve­chiului şi a Noului Tes­ta­ment a rodit în toată gândirea e­minesciană, folosind adesea iz­vorul biblic, aşa cum vom ve­dea şi în ceea ce priveşte origi­nea vieţii pe pământ. Este pri­mul care a descris creaţia uni­ver­sului, cu mult înainte de re­vo­luţia tehnico-ştiinţifică spa­ţi­a­­lă, a dezvoltării ştiinţei astro­fi­zicii, prin care s-a confirmat fap­tul că această creaţie a ma­cro­cosmosului este în concordanţă cu punctul de vedere bi­blic. Rezultatele cercetării au fost acceptate de toţi oamenii de ştiinţă şi s-a lansat teoria, for­mulată de astronomul englez Fred Hoyle (1950), sub nu­me­­le Big-Bang, iar Eminescu a re­dat-o, în 1881, într-un chip po­etic de excepţie, fiind în mod ne­tăgăduit rezultatul lecturilor sa­le biblice: La-nceput, pe când fi­inţă nu era, nici nefiinţă/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi vo­inţă,/... Şi în sine împăcată stă­pânea eterna pace/ Dar deodat-un punct se mişcă... cel în­tâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară El de­vi­ne Tatăl .../ De-atunci negura e­­ternă se desface în făşii,/ De a­tunci răsare lumea, lună, soare şi stihii.../ De-atunci şi până as­tăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe că­rări necunoscute.

Cine a răsfoit revistele de in­for­­maţie ştiinţifică, apărute şi la noi după anul 1989, reviste ce cuprind mărturiile celor mai mari astrofizicieni, au putut ob­serva şi imaginea realizată, prin tehnici de redare spectacu­loa­să, a începutului vieţii în per­spectiva descrierii biblice din Cartea Facerii.

Ca să ajungă la o asemenea splen­didă descriere, pe care o de­să­vârşeşte în poemul Lucea­fă­rul, poetul s-a instruit, zi şi noap­te, prin lecturi dintre cele mai diverse, spre a găsi un răs­puns la chinuitoarea întrebare des­pre om şi rostul lui pe pă­mânt, despre perspectivele lui în­tr-o viaţă morală desăvâr­şi­tă, de sfinţenie, sau în vârtejul plă­cerilor aducătoare de păcat şi moarte. Poemul Luceafărul es­te chintesenţa acestei înde­lungi meditaţii şi iscodiri, este per­la născută din permanenta con­fruntare a realului cotidian cu minunea pecetluită a re­la­ţiei om-cosmos, creatură şi Cre­a­­tor. Problema verticalităţii, a des­chiderii omului spre esenţa vie­ţii, a acceptării sacrificiului, ca formă de supunere ce­rin­ţe­lor lui Dumnezeu, Creatorul a toa­te câte sunt, toate aceste înal­te aspiraţii se află într-o per­­petuă opoziţie cu fragilita­tea morală a omului, aflat într-un timp şi spaţiu pe care nu-l poa­te înţelege şi depăşi, fiind supus compromisurilor pe care le ac­ceptă, ca fiind ale firii, ale vie­ţii. Cele două lumi sunt în struc­tura poemului, al cărui titlu este încărcat de înţelesuri, nu numai separate, ci foarte în­de­părtate. Abdicarea de la le­gea morală divină, nerespec­ta­rea le­gă­mântului făcut, a pe­ce­ţii spiri­tu­ale primite în dar, prin care a do­bândit nemu­ri­rea, va aduce du­pă sine abisul, că­derea într-o al­tă stare prin ca­r­e va pierde nim­bul nemu­ri­rii: Da, mă voi naş­te din păcat,/ Pri­mind o altă le­ge;/ Cu veş­ni­cia sunt legat,/ Ci voi să mă dez­­lege.

„Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi…“

O altă componentă existen­ţi­a­lă care i-a adus multă su­fe­rin­ţă e determinată de neîn­ţe­le­­gerea dintre viziunea lui romantică, de o perfecţiune extre­mă, specifică geniului, şi atitu­di­nea celor din jur, caracteriza­tă prin pragmatismul excesiv, im­pus de o modernizare într-un ritm rapid şi prin orice mij­loa­ce. Schimbările politice afec­tea­ză relaţiile social-umane, mai ales în ceea ce priveşte mo­ra­litatea specifică poporului ro­mân, oglindită în viaţa cotidia­nă ce presupune o normă, o ca­le ce nu se vrea arbitrară, de­z­or­­­do­nată, impusă de orgolii şi in­te­­rese strict materiale, ci a­vând o motivaţie de ordin spiri­tu­­al, de angajare în faţa lui Dum­nezeu. Ieşirea din această mat­că tradiţională îl mâhneşte „pes­te măsură“ şi va constitui o te­mă predilectă în care viaţa so­cială va fi analizată sub toate as­pectele ei: profesional, econo­mic, politic, dar şi sub aspectul vie­ţii obişnuite de familie creş­ti­nă, ce se materializează în pla­nul afectiv, al respectării, prin dragoste, a tuturor mem­bri­­lor ei. Această ordine, dicta­tă de credinţa străbună, nu ad­mi­­te compromisuri şi este calea pe care fiecare om ar trebui să o urmeze. Dezgustul şi tristeţea fa­ţă de nerespectarea adevă­ra­te­lor valori, impuse de tradiţia mo­ralei creştine, specifică acestui spaţiu creştinat de două mii de ani, sunt exprimate în ver­su­­rile bine cunoscutei Scrisori a II-a: De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?/...Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu ca­re lupt,/ Ai vedea că am cu­vin­­te pana chiar să o fi rupt,/... De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?/ Azi, când patimilor proprii mu­ri­­torii toţi sunt robi,/ Gloria-i în­chipuirea ce o mie de ne­ghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o be­şi­că e de spumă, într-un secol de nimic./ Încorda-voi a mea li­ră să cânt dragostea? Un lanţ/ Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi? Credem că a­ces­te versuri sunt suficiente spre a vor­bi de moralitatea poetului şi nu ne mai întrebăm de unde a iz­vorât atâta ură a contempo­ra­­nilor lui şi, din nefericire, şi ura de astăzi a multor contem­po­­rani de-ai noştri.

Intransigent când se referă la apărarea drepturilor naţionale

Cultura universală şi cea na­­ţio­nală, impresionantă întru ca­­pa­citatea receptării ei, speci­fi­­că nu­mai geniului, se îm­ple­teş­te cu identificarea totală a po­e­tului cu „tot ce mişcă în ţara as­ta“, cu an­sam­blul elemen­te­lor ce for­mea­ză specificul na­ţio­nal: limbă, re­li­­gie, istorie, jus­ti­ţie, natură, fapt ce rezultă din în­treaga al­că­tu­ire poetică, dar mult mai direct şi mai aspru, din scrierile sa­le cu caracter publicistic.

Din impresionantele volume ce redau articolele publicate fie în Timpul (1877-1883), Ro­mâ­nia Liberă (1888) sau Fântâna Blan­duziei (1888-1889) se pot des­prinde ideile curajoase, ex­pri­­mate fără menajamente, în po­lemica pe care o avea cu cei ca­re susţineau o politică, zisă li­berală, în paginile ziarului ce se identifica, din necesităţi de or­din politic, cu etnonimul Ro­mâ­nul. Gazeta Românul avea în primul rând un caracter po­li­tic, dar şi literar, fiind o ga­ze­tă cotidiană, atestată din 15 de­cembrie 1859, sub conduce­rea şi îndrumarea politică şi re­dac­ţională a lui C. A. Rosetti. Spre a înţelege angajarea lui Emi­nescu în atacurile pe care, cu preţul vieţii, le susţinea în zia­rul Timpul, gazetă politică şi literară, apărută tot la Bu­cu­reşti, în 1876, trebuie să ur­mă­rim problemele politico-sociale ale vremii. Timpul este un ziar scos iniţial de conservatori, în pe­rioada guvernării lor, dar în scurt timp, după venirea libe­ra­­lilor la putere, devine un ziar de opoziţie. Adversarii politici ai lui C. A. Rosetti, suveranul po­litic şi directorul gazetei Ro­mâ­nul, adversari mai ales ai ide­ilor promovate de această ga­­zetă, erau I. Heliade-Ră­du­les­cu, Vasile Alexandri, M. E­mi­­nescu, I. Slavici şi mai târziu I. L. Caragiale. Spre a fi judeca­tă cu dreptate atitudinea cri­ti­că, exprimată cu consecvenţă de M. Eminescu în articolele pu­blicate la Timpul, trebuie să ştim care erau acţiunile ce de­ter­minau această reacţie a re­dac­torilor de la Timpul: Obiec­ti­­vitatea lui Eminescu, care îl fa­ce, adesea, să se ridice deasu­pra intereselor de partid, in­tran­­sigenţa şi, uneori, rigidita­tea, dovedite atunci când se re­fe­­ră la apărarea drepturilor na­ţionale... îi aduc neplăceri tot mai mari... Atitudinea inde­pen­­dentă a redactorilor şi, im­pli­­cit, a oficiosului conservator are ca rezultat o scădere a sub­ven­­ţiilor de partid. În aceste con­diţii apar presiuni tot mai mari, exercitate asupra celor trei scriitori, Eminescu, Slavici şi Caragiale. Caragiale este pri­mul care se hotărăşte să păr­ă­seas­că redacţia, fiind urmat du­pă câteva luni de Slavici. Sar­cina copleşitoare de a scrie a­proape în întregime ziarul îi re­vine lui Eminescu.

„Liber-cugetătorii, indivizi cari nu gândesc în genere nimic…“

Spre a reliefa credinţa şi fap­ta, adică angajarea lui Emi­nes­cu în apărarea creştinismului, e de ajuns un singur articol prin care poetul îşi exprimă des­­chis, cu toată sinceritatea, punc­tul de vedere, sancţio­nân­du-şi confraţii ziarişti de la Ro­mâ­nul, care scriu nu în spiritul sfin­tei dreptăţi şi al sfintei tra­di­ţii, ci în interesul meschin al u­nui grup restrâns care are pu­te­rea economică şi politică şi prin acestea, desigur, şi pute­rea de decizie. De aceea, poetul nu îi iartă pe gazetarii cu­nos­cuţi ca redactori la publicaţia a­mintită, deoarece aceştia se a­bat de la norma morală creş­ti­nă, de la statutul Bisericii Or­to­doxe, pe care îl ignoră într-o ma­nieră ce nu putea fi trecută cu vederea. Pentru a răspunde mul­tor atacuri aduse intransi­gen­­­tului poet, începând cu 12 fe­bruarie 1897, data publicării articolului Liber-cugetător, li­be­­ră-cugetare, în paginile zia­ru­lui Timpul, şi până astăzi, vom zăbovi asupra acestui text, re­curgând chiar la copierea u­nor fragmente, spre o mai bună în­ţelegere a creştinului trăitor (prac­ticant), poetul Mihai Emi­nes­cu. În acest articol, M. E­mi­nes­cu încearcă să explice care sunt deosebirile extraordinare în ceea ce priveşte cugetarea în do­meniul religiei, fie în cadrul di­feritelor ei confesiuni, fie în­tre normele cu caracter moral din Vechiul Testament şi cele din Noul Testament, fie între spe­culaţiile filosofice şi cre­din­ţă, în genere. Religia, pe lângă ve­cinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgă­du­ieş­te, nici le contestă, cuprinde şi te­ze curat teoretice de cosmogonie, pe care biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic... Noul Testament, adică temelia Bi­sericii Creştine, nu cuprinde te­ze de cosmogonie sau teogonie, încât nici aşa numita libe­ră-cugetare, care substituie Căr­ţii Facerii doctrine natura­lis­­te, nu are a face cu miezul Bi­­sericii creştine... Libera-cu­ge­­tare admiţând-o chiar în ca­zul de faţă, consistă din substi­tu­­irea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă a­se­menea idei, ca toate tezele cu­rat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geo­­metriei, au a face numai cu a­­devăruri logice, iar nu cu con­vin­geri şi adevăruri morale, de a­ce­ea ele, neavând a împărţi ni­mic cu inima şi cu caracterul o­mului, adecă neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu in­spi­­ră nimănui dispoziţii cari jig­nesc ca din senin, fără nici un motiv învederat, cre­din­ţe­le şi datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de 18 sute de ani... În epoca noas­tră de nedisciplină a min­ţi­lor, în care mulţi rostesc cu­vin­te ce nu le pricep, se-ntâm­plă în adevăr ca liberi-cuge­tă­tori să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţii dezordonate, dar a­cel nume se aplică în mod im­pro­­priu, căci nu e vorba de oameni cari gândesc liber, ci de in­d­ivizi cari nu gândesc în ge­ne­re nimic... A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn“.

Biserica şi patria

Nu putem omite, în acelaşi ar­ticol, o splendidă observaţie de ordin lingvistic şi istoric ce pa­re a încununa adevărul u­nic, o minune care pentru cei mai mulţi trece neobservată sau este tratată ca un fapt fi­resc, ce s-ar fi realizat de la si­ne: Bi­se­ri­ca răsăriteană e de opt­s­pre­ze­­ce sute de ani păs­tră­toa­rea e­le­mentului latin de lân­gă Du­nă­re. Ea a stabilit şi u­nificat lim­ba noastră într-un mod atât de admirabil, încât sun­tem sin­gu­­rul popor fără di­a­­­lecte propriu-zise; ea ne-a fe­rit în mod e­gal de înghiţirea prin poloni, un­guri, tătari şi turci, ea este în­că astăzi singura armă de a­pă­rare şi singurul sprijin al mi­li­oanelor de ro­mâni cari trăiesc din­colo de ho­ta­rele noastre. Ci­ne o combate pe ea şbisericaţ şi ri­tualele ei poa­te fi cosmopolit, so­cialist, ni­­hilist, republican u­ni­versal şi ori­ce i-o veni în min­te dar numai român nu e. A­ceas­tă viziu­ne explică foarte clar expresii­le, zise, „puţin mă­gu­litoare“, fo­­losite cu privire la lim­ba şi scri­sul, venite pe filie­ră slavo­nă, într-un târziu, care au în­gre­­unat lectura textelor de cult ce se foloseau în Bise­ri­că. Ca limbă impusă, străină et­niei româneşti, este simţită, mai ales de cărturarii din sec. al XIX-lea, care o văd tot atât de tristă şi închistată ca şi zi­du­­rile afumate ale bisericilor vechi (sec. XVI), acoperite cu ex­­plicaţii scrise în această lim­bă sau grafie necunoscută, ce a în­tunecat câteva secole acura­te­­ţea limbii moştenite din scri­e­­ri­le episcopilor sud-dunăreni. Voi încheia cu definirea cuvân­tu­lui patrie, definiţie ce este al­că­­tuită de minunatul M. E­mi­nes­cu: Iubirea de ţară e, puru­rea şi pretutindenea, iubirea tre­­cutului; patria vine de la cu­vân­­tul pater şi numai oamenii ca­re ţin la instituţiile părin­ţi­lor lor, la petecul de pământ sfin­ţit de sângele părinţilor pot fi pa­tri­oţi (Opera politică, II, 328). (Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici)