Eminescu şi tezaurul limbii române

A ne cerceta şi a ne cunoaşte tezaurul limbii române este o cale esenţială către regăsirea noastră de sine, un efort roditor de a ne întoarce la cine suntem. Găsirea drumului de întoarcere către ceea ce ne defineşte în mod fiinţial, ca neam (dar şi ca persoane individuale), este astăzi un proces mai anevoios decât oricând. Fiindcă trăim într-o epocă a experimentelor şi ingineriilor de tot felul (sociale, culturale, lingvistice, genetice etc.) - la o scară şi cu efecte fără precedent în istorie -, care sunt un atentat grav la normalitate, la fiinţa şi identitatea noastră, nu doar etnologică, culturală, spirituală, dar inclusiv naturală şi biologică.

Rădăcina acestei debusolări teribile a fiinţei, a acestei înstrăinări tulburătoare, inclusiv ca neam, faţă de propria noastră identitate, fiinţă şi de propriul nostru suflet este pierderea sensului - mai întâi a sensului cuvintelor, apoi a sensului existenţei şi a sensului nostru ca oameni şi ca neamuri -, pierderea criteriilor care definesc normalitatea, realitatea şi identitatea, criterii ancorate în Adevăr, mai precis, pierderea legăturii noastre cu Cuvântul.

De ce pierderea sensului cuvintelor a fost factorul declanşator al acestei degringolade nihiliste, care a dinamitat reperele şi sensurile stabile, ce altă dată hrăneau fiinţial omul şi îi dădeau rost? ­Fiindcă, în esenţă, totul porneşte de la cuvânt - sau de la cum îl înţelegem: ca o formă autoreferenţială, arbitrară, sau ca o formă purtătoare a unui conţinut viu, ce-şi derivă sensul din Dumnezeu, aşa cum omul este purtătorul chipului lui Dumnezeu („La început a fost Cuvântul”, Ioan 1, 1).

Ingineria deconstrucţiei în ling­vis­tică a „dezîntrupat” limba, re­du­­când-o la o înşiruire de semne lingvistice autoreferenţiale, negând existenţa unor sensuri iniţiale moştenite, pe care forma ling­vistică le poartă şi le transmite. Aşa a fost anulat Sensul, care a fost fărâmiţat într-o multitudine de „sensuri” relative: nu mai există origine, referenţă, o realitate moştenită, care ne transcende, aşadar nu e cu putinţă să se dizolve în imanent, dar care infuzează realul, îl umple de semnificaţie şi îi dă coerenţă, substanţă. În una dintre multele sale cugetări despre limbă, de o profunzime remarcabilă, Mihai Eminescu spunea: „Limba şi împreună cu ea mintea se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţeles hotărât de veacuri este clară, şi numai o cugetare care se serveşte de o asemenea limbă e limpede şi cu temeiu”. Această cugetare poate fi considerată astăzi ca un manifest împotriva deconstrucţiei. „În realitate, orice lucru temeinic şi sănătos se face numai pe baza unei naţionalităţi certe şi a unei limbi certe”, mai remarca Eminescu, cu o admirabilă luciditate.

Identitatea și conștiința românească nu trebuie să dispară

Ca un mare vizionar, poetul naţional şi marele gânditor, întemeietor de limbă şi cultură românească, a avertizat că distrugerea şi sărăcirea tezaurului limbii române prin contaminarea ei de formele goale ale „limbii cosmopolite” şi prin văduvirea ei de elementele nepreţuite alcătuind „partea netraductibilă a limbii (locuţiunea, [precum şi zicători, proverbe, inversiuni etc.]), [care] formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi”, precum şi suprimarea înţelesului moştenit, „hotărât de veacuri”, vor avea drept rezultat ineluctabil pierderea propriei noastre identităţi şi a conştiinţei româneşti. Consecinţele vor fi dizolvarea fiinţei naţionale, a continuităţii cu cei din trecut, „cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-a făcut poporul şi una limba”, distrugerea unităţii dintre români, precum şi reducerea şi subminarea gândirii limpezi, lucide şi profunde, capabile de discernământ, întrucât înţelegea că „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”.

Eminescu a prevăzut că „deconstruirea” limbii nu va avea ca efect doar lepădarea şi uitarea bogăţiei de valori şi de înţelepciune moştenite din strămoşi - care, cunoscute şi preţuite cum se cuvine, ne sunt „tezaur sufletesc” şi „reazăm moral într-o lume a mizeriei” -, ci şi restrângerea şi, în cele din urmă, anularea independenţei şi libertăţii, atât la nivel individual, cât şi la nivel de neam. El l-a intuit pe Orwell, care spunea, în distopia sa „1984” (care nu mai pare aşa mult o ficţiune, ci mai curând o radiografie a unor realităţi de astăzi), că cine controlează limbajul controlează gândirea, iar cine controlează gândirea controlează lumea.

În acest context, putem înţelege mai bine şi avertizarea gânditorului antic Confucius: „Când cuvintele îşi pierd sensul, oamenii îşi pierd libertatea”. Un sens controlat nu mai poate fi un sens moştenit, stabil, nici un conţinut transcendent spre care trimite limba, ci este un sens denaturat, fiindcă este redus la imanentul gol al unei lumi dominate de relativism şi modelat după chipul deformat al acesteia. E un sens manipulat în scopul slujirii unei agende ideologice, prin care cei care deconstruiesc astăzi omul şi identitatea sa (precum ideologii neomarxişti, dar şi tovarăşii lor de idei, tehnocraţii transumanişti) îşi propun să obţină pu­terea şi controlul total asupra lumii şi a realităţii. Pentru aceasta, prioritar este să desfiinţeze orice legătură fiinţială dintre om şi Cuvânt (Sursă a tuturor sensurilor), aşadar, dintre limbă şi Cuvânt, pentru ca pecetea chipului lui Dumnezeu să se şteargă şi din om, şi din lumea-Creaţie a lui Dumnezeu.

Limba, purtătoare de sens și rost

Singura soluţie este redescoperirea tezaurului limbii noastre şi a nestematelor care îl alcătuiesc şi care l-au îmbogăţit de-a lungul timpului, prin contribuţiile întemeietoare şi roditoare ale marilor noştri creatori şi truditori în planul cuvântului. Acest tezaur ne pune în legătură cu intraductibilul din noi, cu taina fiinţei noastre, care nu poate fi „scanată” şi tradusă într-o variantă deformată şi alienantă. Fiindcă, constata Eminescu, „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin” şi doar coborând în inimă ne putem întâlni cu Cuvântul, cu Dumnezeu, al Cărui sălaş e în inimă, şi astfel ne regăsim sensul şi rostul.

Tezaurul limbii noastre este purtător al adevărului şi rostului nostru, fiind expresia deplină a legăturii noastre cu cerul şi cu pământul românesc - rădăcinile şi valorile noastre spirituale vii şi perene, care infuzează în mod tainic materia, într-o unitate armonioasă (Noica remarca, la poporul român, „dulcea continuitate între fire şi spirit” şi „curioasa şi nefilosofica sete de armonie”, înfrăţirea dintre om şi fire, iar Părintele Stăniloae a vorbit despre o viziune liturgică asupra cosmosului, însușită de țăranul român). Mircea Eliade îl înfăţişa plastic pe Eminescu drept „tot ceea ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc”. De aceea, prin cuvintele operei sale ca „expresie integrală a sufletului românesc” (Iorga), intrăm în comuniune cu tot ce e mai curat şi viu din fiinţa românească. În acest mod, cuvântul, ca energie prin care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, îşi recuperează însuşirile fiinţiale şi „nu mai este doar informaţie, ci comuniune”, spunea Părintele Rafail Noica.

Gânduri despre limba română

„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. (...) Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această ob­servație, această rele­vație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvo­răște, de aceea, pentru mine via­ța se tră­iește.” (Nichita Stănescu)

„Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării. Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.” (Nichita Stănescu, Respirări)