Episcopul Melchisedec Ştefănescu: „Noi simţeam că suntem autocefali”

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost dorită şi a existat cu mult timp în urma recunoaşterii acesteia de Patriarhia Ecumenică. Aceasta a rezultat imediat după unificarea celor două provincii istorice româneşti în 1859: Moldova şi Ţara Românească, şi după independenţa României din anul 1877. Astfel se observă legătura dintre Biserică şi Stat. În acest amplu proces de recunoaştere a autocefaliei, un rol important l-a jucat episcopul cărturar Melchisedec Ştefănescu. Acesta a rostit şi un frumos discurs în şedinţa Senatului din 3 decembrie 1885.

Cunoaşterea felului în care au evoluat conţinutul şi procesul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române contribuie la înţelegerea multor situaţii din trecut şi risipeşte orice îndoială în privinţa drepturilor autocefale de care s-a bucurat din timpuri străvechi şi Biserica Ortodoxă din ţinuturile româneşti. Acest lucru se întâlneşte şi se arată în memoriul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1882, alcătuit de Melchisedec Ştefănescu, dar şi în alte documente.

Episcopul Melchisedec - rol important în viaţa Bisericii româneşti

Importanţa autocefaliei pentru viaţa bisericească, dar şi pentru stat este înţelept notată în discursul venerabilului episcop Melchisedec în Senatul ţării în urma unor declaraţii făcute de D.G. Mârzescu.

Fiind unul dintre cei mai învăţaţi ierarhi ai timpului său şi un profund teolog, episcopul Melchisedec a avut un rol deosebit de important în viaţa Bisericii româneşti. A contribuit la unirea celor două Biserici din Ţara Românească şi Moldova, făcând astfel ca în anul 1865 să se întrunească la Bucureşti, pentru prima dată, un Sinod cu episcopii din ambele provincii. Tot prin contribuţia sa, ca urmare a actului întocmit de el cu multă înţelepciune şi documentaţie, în primăvara anului 1885 se recunoaşte autocefalia Bisericii noastre. Astfel că episcopul Melchisedec a avut o contribuţie majoră în dobândirea "de jure" a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. El a fost cel care ani de-a rândul a accentuat că "autocefalia este un reflex al unităţii neamului românesc".

"Eram independenţi înăuntrul nostru, în afară însă nu eram priviţi aşa"

Mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească, prin toate acţiunile întreprinse de-a lungul secolelor, s-au simţit autocefale faţă de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Iar în ce priveşte Mitropolia din Transilvania, aici nici nu se putea pune vorba de o implicare a Patriarhiei Ecumenice în treburile bisericeşti din cauza Imperiului Habsburgic şi din cauza Mitropoliei de Carloviţ. Fără să fie autocefale de jure, ci de facto, cele două mitropolii, Mitropolia Ungrovlahiei şi Mitropolia Moldovei, se vor comporta şi vor săvârşi acte de autocefalie, adică de independenţă bisericească în folosul Bisericii Ortodoxe Române din cele două ţări şi în folosul poporului român, promovându-i şi susţinându-i unitatea etnică şi spirituală, precum şi suveranitatea şi independenţa politică în condiţiile vremii faţă de vecini. Aceasta era şi este şi raţiunea prezenţei mitropolitului în cetatea de scaun a domnitorului ţării sau în alte cetăţi mai importante. "Biserica noastră este independentă, şi această credinţă nu am inventat-o noi, cei de astăzi, afirma episcopul Melchisedec, ea a fost clironomisită. Cei ce au citit istoria ştiu că noi de veacuri am avut biserică autocefală. Când venea de la Patriarh, sau de aiurea de undeva, vreo pretenţie atacatoare în autocefalia bisericii noastre, atunci Mitropoliţii şi boierii noştri o respingeau... Eram independenţi înăuntrul nostru, în afară însă nu eram priviţi aşa; şi nu numai de Patriarh, dar toate celelalte biserici ortodoxe nu voiau să ştie de autocefalia noastră. Când vorbeai cu alţii de afară, ne spuneau: unde vă sunt actele că sunteţi biserică autocefală?"

"... noi simţeam că suntem autocefali"

Mişcările pentru autocefalie, recunoscută de Patriarhia Ecumenică, şi care a luat un avânt după mijlocul secolului al XIX-lea, au declanşat o serie de tulburări. Canonistul Balsamon declara în secolul al XII-lea că, "în vechime, toţi mitropoliţii eparhiilor erau autocefali". Biserica Ortodoxă Română a cunoscut o stare de autocefalie care s-a perpetuat până la recunoaşterea oficială a acestui fapt de către Patriarhia Ecumenică. "... Şi noi am fost aceia, afirma Melchisedec, cărora Patriarhul ne-a spus în mai multe rânduri: de ce nu vă puneţi pe cale frăţească cu Patriarhia? Pentru ce să se uite alţii cu răceală la ţara şi biserica D-voastră, ca la nişte oameni care nu voiţi să ţineţi cont de ceilalţi creştini ortodocşi? Faceţi o mică demarşă şi fiţi siguri că Patriarhia nu vă va refuza nimic. Noi tot am ezitat; însă în cele din urmă Sinodul, în unire cu guvernul, care a înţeles foarte bine poziţia bisericii, am făcut demersurile cuvenite într-un mod cuviincios, şi Patriarhul cu Sinodul lui a recunoscut că biserica noastră este autocefală pe destinele şi poziţia sa şi a comunicat acest lucru tuturor bisericilor ortodoxe; astfel că toţi au recunoscut ceea ce noi recunoscusem de demult, dar alţii nu vreau să recunoască... Va să zică noi simţeam că suntem autocefali, dar ne părea rău că nu ne recunosc şi alţii; pentru că sunt unele atribute naţionale care nu este destul să le recunoaştem numai noi, ci trebuie să le recunoască şi alţii."

Recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a produs în România, atât în cercurile bisericeşti, cât şi în cele politice, o mare satisfacţie şi bucurie. Autocefalia Bisericii sprijinea şi întărea totodată independenţa politică a ţării de curând câştigată, aşa cum şi statul a ajutat şi întărit demersurile pentru recunoaşterea autocefaliei de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru reiese şi din mesajul regal adresat Sfântului Sinod de regele Carol: "Acest bun resultat l-am obţinut prin stăruinţele guvernului Meu, cu concursul luminat şi patriotic al Prea Sânţiţilor Mitropoliţi şi Episcopi ai bisericii române..."

Recunoaşterea autocefaliei este un act de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Ea este întemeiată pe faptul istoric că Mitropolia Ţării Româneşti şi Mitropolia Moldovei au avut încă de la întemeierea lor - ab antiquo - cum s-a spus adesea, şi cum a remarcat atât de frumos episcopul cărturar Melchisedec Ştefănescu, o autonomie administrativă internă. Ea reprezintă totodată recunoaşterea faptului istoric că Ţara Românească şi Moldova au oferit timp de secole sprijin şi ocrotire bisericilor din răsărit, asupra cărora s-au revărsat din plin şi cu generozitate binefacerile şi milosteniile domnitorilor, mitropoliţilor, episcopilor, clericilor şi credincioşilor români.