Cu aproape un veac în urmă, la 1 februarie 1913, Nicolae Iorga aducea la cunoştinţa academicienilor români o informaţie tulburătoare: existenţa unui epitrahil, "cel mai vechiu lucru în cusătură din Moldova veche", pe care era înfăţişat "cel dintâiu chip de domn român": Alexandru cel Bun. Veşmântul fusese descoperit într-o lădiţă aflată la Mănăstirea "Sfântul Nicolae", din Lagoda-Veche, din părţile Novgorodului, şi păstrat în muzeul Lavrei "Sfântul Alexandru Nevski" din Petersburg. Informaţia şi fotografia veşmântului fuseseră dăruite Academiei Române de istoricul şi heraldistul basarabean Pavel Gore.
La 1 februarie 1913, marele istoric Nicolae Iorga îşi informa colegii din Academia Română cu privire la existenţa celui mai vechi chip al domnitorului Alexandru cel Bun, necunoscut până la acea vreme, înfăţişat pe un veşmânt liturgic, ajuns într-o mănăstire din Rusia, cu multe secole în urmă, pe căi nu pe deplin elucidate.
După respectiva şedinţă, comunicarea lui Nicolae Iorga a fost tipărită în acelaşi an de Academia Română sub titlul "Patrahirul lui Alexandru cel Bun-cel dintâi chip de domn român".
Epitrahilul are o mare însemnătate din mai multe puncte de vedere. Cu siguranţă, acest lucru fusese înţeles şi de istoricul şi heraldistul basarabean Pavel Gore, membru de onoare al Academiei Române, care îl descoperise printre exponatele păstrate în muzeul Lavrei "Sfântul Alexandru Nevski" din Petersburg, oraş în care urma cursurile Facultăţii de Drept. El a trimis informaţia şi fotografia alb-negru a acestui sfânt veşmânt.
Drumul veşmântului din Moldova până la Novgorod
Conform anunţului făcut de Nicoale Iorga, în baza informaţiilor furnizate de Pavel Gore, epitrahilul se păstrase într-o lădiţă în Mănăstirea "Sfântul Nicolae", din Ladoga-Veche, din părţile Novgorodului. Neexistând date certe cu privire la istoricul drum parcurs de sfântul veşmânt, Nicolae Iorga lansa ipoteza următoare: "În marile lor prăzi din 1439 şi 1440, cari atinseseră Ţara de sus, Botoşanii, apoi Vasluiul şi Bârladul, tătarii au avut prilejul a ridica astfel de lucruri scumpe. Tot aşa în 1476, supt Ştefan cel Mare. Dar mai probabil avem a face cu lucruri luate de la Chilia şi Cetatea Albă, în locuri unde limba grecească nu era de loc neobişnuită - se ştie că şi inscripţii pe ziduri sunt redactate greceşte - de aceiaşi tătari, în 1484. Ca şi cealaltă pradă, ei vor fi vândut epitrahilul la iarmarocul, vestit, din Novgorod, de unde l-a răscumpărat apoi acea mănăstire".
Chipurile arhaice ale domnitorului şi soţiei sale
Pe lângă faptul că acest epitrahil este cel dintâi şi cel mai vechi lucru în cusătură din Moldova, cum spune Iorga, el reprezintă un important tip arhaic de reprezentare a sfinţilor (înfăţişaţi în mici cadre rotunde, precum şi scene mai mari de aceeaşi formă), dar şi a domnului care, "în deosebire de cei munteni, nu poartă coroana, ci o pălărie cu marginile ridicate în sus, asemenea întru toate cu aceea pe care o poartă, în medalii, împăratul bizantin contemporan, Ioan al VIII-lea", arată marele istoric.
Domnitorul are un chip foarte limpede cusut cu mătasă colorată, "oacheş, slab, cu plete lungi, dar fără a cădea pe umeri, cu mustăţile lăsate în jos, cu barba bifurcată… după felul de a purta barba al bizantinilor... Ochii sunt mari, bulbucaţi, sprâncenele subţiri", cum observă Iorga, care concluziona: "Avem astfel cel dintâiu portret real al unui Domn al Modovei şi singurul dela Alexandru".
În cele două laturi ale chipului "alunecă" următoarea inscripţie cu caractere greceşti: "Io Alexandru Voevod, de sine stăpânitor a toată Moldovlahia şi a malului Mării".
Referitor la acest înscris, Nicolae Iorga arăta că "numai în a doua epocă a Domniei sale, Alexandru Vodă începu, sub înrâurirea legăturilor sale bisericeşti cu Bizanţul şi a trecerii pe la el a lui Ioan al VIII-lea în 1424, să vorbească de "autocraţia" sa neatârnată de Polonia. Aceasta ar servi pentru a fixa data epitrahilului".
Doamna, Marina, soţia domnitorului, înfăţişată şi ea pe sfântul veşmânt, poartă o pălărie cu pene "ca a jupâneselor, ctitore în mănăstirile bucovinene din veacul al XVI-lea", spune Iorga, continuându-i descrierea: "Are un chip foarte delicat, cu sprâncenele tot aşa fine, sus deasupra ochilor, cu părul puţin împletit în cozi, cu cercei, după cât se pare, în urechi".
Şi în jurul chipului său există o inscripţie: "Marina, Doamna de sine stăpânitoare a toată Moldovlahia şi a malului Mării".
Doamna Marina e mama viitorului domn Petru Vodă, născut în 1421 sau 1422.
În legătură cu locul şi artizanii care au realizat acest veşmânt, "de înrâurire grecească", Iorga nu exclude posibilitatea ca el să fi fost lucrat în Moldova de meşteri de ţesături veniţi din Constantinopol, "căci chipul Domnului şi soţiei sale nu se puteau şti acolo", ca să fie lucrat în afara ţării, şi nici nu-i trimitea Constantinopolul "lucruri făcute gata" domnitorului român.
Domnul care a întărit Biserica din Moldova
Alexandru cel Bun a fost fiul lui Roman I Muşatinul şi a domnit în Moldova în 1400-1432, succedându-i la tron lui Iuga Ologul, care fusese îndepărtat de Mircea cel Bătrân.
Cea mai mare realizare a lui a fost, după mai mulţi cercetători, recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia Ecumenică. În 1401, el a trimis o solie noului patriarh ecumenic, Matei, cu rugămintea de a ridica anatema asupra sa şi a celor doi ierarhi ai ţării, şi mai ales de a recunoaşte pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Prin gramata şi scrisoarea patriarhului ecumenic Matei către domnul moldovean din data de 26 iulie 1401, Iosif este recunoscut ca mitropolit al Moldovei, şi îi trimite pe ieromonahul Grigore Ţamblac şi diaconul Manuil Arhon pentru a cerceta hirotonirea lui Iosif de către mitropolitul de Halici din Polonia.
La sfatul mitropolitului Iosif, Alexandru cel Bun aduce la Suceava în 1415 moaştele Sfântului Ioan cel Nou, un negustor grec din Trebizonda, martirizat de tătari în 1330.
Domnitorul Alexandru cel Bun a ctitorit mai multe lăcaşuri de cult, printre care mănăstirile Moldoviţa şi Bistriţa, şi a făcut numeroase danii către alte mănăstiri şi biserici, înfiinţând, în primii ani de domnie, Episcopia Romanului. Domnitorul a fost şi un mare sprijinitor al culturii, trăind totodată în bună înţelegere cu domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, în vremea cărora cele două ţări au cunoscut întinderea teritorială maximă şi s-au bucurat de o înflorire economică deosebită, fiind respectate de adversari.
