Ernest Bernea şi spiritualitatea românească

"Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial" (Ernest Bernea).

Civilizaţia română sătească" a stat în centrul preocupărilor ştiinţifice ale lui Ernest Bernea, sub toate unghiurile posibile pe care noţiunea de "civilizaţie" le presupune. Pentru Ernest Bernea, "civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite". O lume vie, dinamică şi plină de valori autentice aştepta să fie adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Bernea era convins că ea a fost şi este o cale pentru ca românii să-şi afle propriul mod de a fi în lume.

Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atenţie un gânditor profund, de mare fineţe. Una din lucrările postume este un mic "digest" intitulat chiar "Civilizaţia română sătească", în care Bernea sintetizează ideile sale despre unităţile de viaţă tradiţionale ale poporului român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este dedicat "Religiei şi magiei" în lumea rurală românească.

Bernea subliniază că "activitatea religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii religioase". Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare "forţa organizatoare tradiţională de valori".

Viaţa spirituală a satului românesc este un filon de autentică extracţie creştină, chiar dacă ştiinţa modernă caută să facă distincţie între "religie" şi "magie". Discutând din orizontul ştiinţei, dar cu un suflet pătruns de intuiţii esenţiale, Bernea arată că asemenea distincţii automate nu reflectă în mod obligatoriu realitatea: "Raportul teoretic între religie şi magie, spune Ernest Bernea, este o problemă centrală, astăzi devenită clasică în domeniul sociologiei religioase şi etnologiei… În sat, lucrurile sunt vii; faptele au o stare şi un rost propriu, într-un întreg organic. Cu deosebire în câmpul religiei şi magiei, această afirmaţie este întemeiată… Există în viaţa spirituală a satului o seamă de fapte de o străveche origine locală, care, deşi sunt în afara bisericii, nu sunt mai puţin religioase: e vorba de acele fapte pe care mintea cercetătorului le situează între religie şi magie… religia şi magia apar şi funcţionează împreună în viaţa satului, pentru că au aceeaşi natură: o natură mistică. Ele conţin o seamă de credinţe şi practici şi sunt expresia legăturii omului, în cazul nostru a ţăranului român, cu realitatea metafizică, a cărei sensibilitate este încărcată de o lume supranaturală, puternică şi bogată în consecinţe prin legăturile ce se pot stabili".

Prin urmare, chiar dacă pentru unii această credinţă nu ar părea tocmai "pură", ea este totuşi expresia unei convingeri asupra sacralităţii întregii lumi, a tuturor treptelor firii. "Spiritul mistic" al satului românesc îşi găseşte exprimarea într-o puternică conştiinţă a unei viziuni metafizice, care subliniază distanţa dintre cele trecătoare şi cele veşnice: "Ţăranul român îşi exercită fiinţa pentru a depăşi trecătorul din el. Trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat… Necuprinsul lumii acesteia, tainele ţesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act şi trecere, tainele existenţei sale înseşi îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului şi sprijinului absolut: Dumnezeu". Dumnezeu este în lumea satului o realitate vie, este Creatorul omului, care trebuie să lucreze spre a împlini voinţa Lui.

Biserica din mijlocul satului

Prezenţa lui Dumnezeu slăvit în biserică este garanţia vieţii creştine a satului românesc. Bernea subliniază că "viaţa religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este aşezământul tradiţional, care organizează şi îndrumă viaţa religioasă… Biserica răspunde religiozităţii, răspunde nevoilor interioare ale ţăranului şi dă rânduielile necesare promovării spiritualităţii săteşti".

La biserică au loc două mari categorii de fapte. Pe de-o parte, este Liturghia duminicală, cu caracter mai "oficial", alături de care se manifestă diverse acte religioase care ritmează viaţa omului şi care au adesea un caracter local, arhaic. La biserică, între preot şi credincioşi are loc un dialog permanent între "biserica oficială" şi manifestările religiozităţii populare, un dialog descris de Ernest Bernea în următorii termeni: "Biserica însăşi supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credinţe şi acte care, deşi nu au un caracter creştin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri şi practici trecute în folclor sub numele de credinţe şi superstiţii populare… O credinţă neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizaţiei săteşti să dea o atenţie deosebită credinţelor şi superstiţiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folclorişti au ignorat în întregime rolul bisericii în viaţa religioasă a satului şi ţăranului român, aşa cum, bunăoară, teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma şi ritualul creştin".

Pentru Ernest Bernea nu există o ruptură între cele două aspecte. Întotdeauna oamenii Bisericii au acţionat pentru a modela în spirit creştin pe credincioşi, fără însă a le violenta formele de viaţă religioasă (practicile şi obiceiurile tradiţionale): "În viaţa religioasă a satului românesc, oficialul şi popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial". Mai mult decât o remodelare a unei viziuni religioase creştine din cărămizi disparate ale unor vechi obiceiuri şi credinţe, în cazul particular al poporului român s-a produs, credea Bernea, în rând cu alţi oameni de cultură ai vremii, o întâlnire de spirit între vechea credinţă dacică şi creştinism, realizându-se o sudură trainică şi coerentă a unor elemente aparent disparate.