Evlavia credincioșilor pentru Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou

Zi de zi și la fiecare sărbătoare, dar mai ales în ziua de prăznuire a Sfântului Dimitrie cel Nou, bucureșteni și mulți credincioși din întreaga țară vin să se plece în fața Cuviosului, care străjuiește în catedrală prin sfintele sale moaște. Înainte de a vorbi despre evlavia credincioșilor față de Cuviosul Dimitrie cel Nou, se cuvine să arătăm mai întâi dragostea Sfântului față de credincioșii bucureșteni și chiar față de români. Aceasta, pentru că ­înainte de a-l cunoaște noi pe Sfântul, ­Cuviosul Dimitrie ne-a iubit pe noi, românii, urmând dragostea lui Dumnezeu față de om mai mult decât pentru toată făptura.

Apoi, atenția și dragostea unui sfânt din afara hotarelor țării noastre nu s-au manifestat numai de către Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou. Istoria ne arată că, înainte de anul 1400, în vremea lui Mircea cel Bătrân, au fost aduse de la Târnovo, din Bulgaria, la Curtea de Argeș, moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia, împlinindu-se astfel dorința stăruitoare a Sfintei de a se așeza la Biserica Domnească din Curtea de Argeș. După ce, în anul 1401, a primit în dar de la Constantinopol Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea”, care acum se află la Mănăstirea Neamț, în 1402, domnitorul Alexandru cel Bun aducea de la Cetatea Albă la Suceava, cetatea de scaun, moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, originar din Trapezunt. La sfârșitul secolului al 15-lea, boierii Craiovești au adus la Mănăstirea Bistrița din judeţul Vâlcea moaștele Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul. La începutul secolului al 16-lea, Sfântul Voievod Neagoe Basarab a adus părți însemnate din moaștele Sfinților Mucenici Serghie și Vah, precum și capul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, fost Mitropolit al Țării Românești. După mai bine de o sută de ani, în 1641, domnitorul Vasile Lupu aducea la Iași moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, care au peregrinat câteva sute de ani în Balcani, prin localități importante: Târnovo, Vidin, Krușaveț, Belgrad. Revenită la Constantinopol, după ce a fost adăpostită în mai multe biserici, unde nu prea era venerată, Patriarhul Partenie o dăruiește moldovenilor, care au primit-o într-o biserică nouă, asemenea unui chivot, cu hramul Sfinților Trei Ierarhi. 

De asemenea, mai mulți clerici cu viață sfântă au activat pe teritoriul actual al țării noastre, fiind cinstiți ca sfinți după trecerea lor la viața veșnică. Astfel, din primele veacuri creștine, îi putem aminti pe Sfinții Mucenici și Doctori fără plată, Preotul Epictet și Astion, ucenicul său, care în secolul al 3-lea, din Asia Mică au ajuns la Halmiris, în Dobrogea, propovăduind pe Hristos și vindecând bolnavi; apoi, Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana (†1406), aromân din Sfântul Munte Athos, ctitor al mai multor mănăstiri; Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (†1656), Mitropolitul Timișoarei; Sfântul Ierarh Sava Brancovici (†1683), Mitropolitul Transilvaniei; Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (†1794), de neam ucrainean, venit din Sfântul Munte Athos.

„De mă vor scoate părinții tăi de aici, te voi vindeca”

Să facem o retrospectivă a faptelor istorice legate de aflarea sfintelor moaște ale Cuviosului Dimitrie, scoaterea lor din apa râului Lom spre închinare și aducerea lor la București. Aflarea sfintelor moaște s-a făcut printr-o minune, vindecarea unei fete bolnave, care l-a visat pe Sfântul zicându-i: „De mă vor scoate părinții tăi de aici, te voi vindeca”. Vestea despre această vindecare minunată a ajuns și în Țara Românească, iar domnitorul (al cărui nume nu ni l-au păstrat documentele istorice) a trimis preoți și demnitari pentru a-i aduce moaștele la București. Cu toate că aceștia au pornit din satul Basarabov spre Ruse, ducând într-un car sfintele moaște, la un moment dat, carul s-a oprit și animalele de tracțiune nu au mai dorit să înainteze. Fiind schimbate animalele cu niște junici neînjugate până atunci, acelea s-au întors în satul Basarabov și s-au oprit cu carul în mijlocul localității. Domnitorul român nu și-a pierdut evlavia față de Sfântul, pentru că nu a voit să vină la noi, ci, impresionat, a trimis bani și ajutoare la Basarabov pentru zidirea unei biserici în cinstea Sfântului, care probabil există și astăzi. 

Izbăvirea cetăţii Bucureştilor de molima holerei

Mai târziu, însă, spre sfârșitul războiului ruso-turc (1769-1774), generalul Dimitrie Salticov, retrăgându-se spre țara sa, Rusia, a luat cu sine moaștele Sfântului Dimitrie din Basarabi. Ajungând la București, s-a răzgândit, la rugămintea unui credincios aromân, Hagi Dimitrie, şi le-a lăsat în schimbul unei mari sume de bani, ­generalul rus luând numai mâna dreaptă. Cumpărătorul a donat sfintele moaște Mitropoliei din București. Consider acest eveniment ca un mare dar din partea lui Dumnezeu și gest de aleasă dragoste din partea Sfântului față de noi, românii. Cuviosul venea să izbăvească comunitatea din acea vreme de o epidemie de holeră ce afecta orașul București și împrejurimile sale. După venirea Sfântului, holera și războiul ruso-turc au încetat, așa cum se menționează și în Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou. Nu după mult timp, în 1792, Mitropolitul Filaret al II-lea l-a numit pe Sfântul Dimitrie „Ocrotitorul Bucureștilor”. Acest supranume l-a onorat Sfântul de-a lungul șederii sale la noi, prin diferite semne și minuni, intervenind pentru salvarea comunității bucureștene de la holeră sau secetă de mai multe ori, dar și a unor creștini care se aflau în dificultate. 

„Cum de Sfântul s-a lăsat furat?”

Însă semnul cel mai evident de dragoste față de români și mai ales față de bucureșteni l-a arătat în timpul Primului Război Mondial, când moaștele sale au fost furate de către o trupă de soldați bulgari pentru motivul că este al lor. Ei au plecat spre Giurgiu, dar o ceață foarte densă nu le-a permis să înainteze și au fost capturați de patrula germană, solicitată de Mitropolitul Primat Conon al Ungrovlahiei să recupereze racla cu sfintele moaște. După ce acestea au revenit în catedrală, bucureștenii și-au arătat evlavia și și-au exprimat bucuria printr-un pelerinaj, timp de o lună, zi și noapte, când toată suflarea Bucureștiului a trecut prin fața raclei cu sfintele sale moaște, mulțumind Sfântului cu lacrimi de bucurie pentru că nu i-a părăsit. Pe lângă acestea, unii bucureșteni din vremea aceea s-au întrebat: „Totuși, de ce s-a întâmplat aceasta și cum de Sfântul s-a lăsat furat?” Pentru ca să-i cunoaștem dragostea față de bucureșteni, iar aceștia să-și arate evlavia față de Sfântul Ocrotitor. 

Evlavia credincioşilor faţă de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou este exprimată în diferite forme și daruri: în primul rând, prin faptul că vin de la distanță, cheltuind și rezervându-și timp pentru acest pelerinaj; apoi, aduc lumânări și tămâie, cu care însoțesc pomelnicele familiilor din care provin; daruri de flori, mai ales dumitrițe sau crizanteme, numite florile Sfântului Dimitrie, având diferite culori și fiind de diferite soiuri; unii își descarcă sufletul prin Taina Spovedaniei, se împărtășesc cu Sfintele Taine, se curățesc sufletește, așa cum a făcut Sfântul toată viața; fac donații în bani sau diferite obiecte și lucruri pentru Biserică, pentru că orice lucru lăsat Bisericii exprimă dragostea sufletească a donatorului. Această evlavie a credincioșilor l-a determinat pe Patriarhul Justinian, în anul 1955, să generalizeze cultul unor sfinți enumerați mai sus, între care și al Sfântului Cuvios Dimitrie, fiind înscriși în calendarul creștin ortodox cu culoare roșie.

Minuni și semne în viața de zi cu zi a oamenilor

În ultima vreme, mai ales din anul 2008, în fiecare an, la hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, sunt aduse, din lumea ortodoxă, moaște ale unor sfinți, părticele din lemnul Sfintei Cruci sau icoane făcătoare de minuni cu chipul unor sfinți cu însemnătate importantă pentru Ortodoxie, ceea ce sporește și mai mult evlavia dreptcredincioșilor români, bucuria duhovnicească și speranța de mai bine a celor aflați în suferințe și diferite necazuri.

Așadar, evlavia credincioșilor a fost și este motivată de prezența sfințeniei, a harului Sfântului Duh printre noi în diferite feluri: prin sfinte moaște și relicve, lemn din Sfânta Cruce, icoanele unor sfinți prin care se săvârșesc felurite minuni și semne în viața de zi cu zi a oamenilor. Aceasta ne îndeamnă să sporim evlavia noastră față de cele sfinte. Astfel, în 2017, Patriarhul nostru, Preafericitul Părinte Daniel, adresân­du-se pelerinilor veniți la hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, spunea: „Rugăciunea, postul, privegherile, pelerinajele sunt mijloace prin care creștinul înaintează în cunoașterea și simțirea harului Sfân­tului Duh, însă nu constituie un scop în sine. Ne rugăm pentru a primi în suflet iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, postim pentru a ne curăți sufletește și trupește de toate faptele rele, priveghem pentru a respinge din mintea și inima noastră orice gând necurat; mergem spre a ne închina sfintelor moaște cu nădejdea că vom păși și noi pe calea sfinților din Împărăția cerurilor, care se roagă pentru sănătatea și mântuirea oamenilor”. În viața pământească, așa au procedat sfinții și au dobândit harul Sfântului Duh care după trecerea din viața aceasta a rămas în trupul sfinților; de aceea, trupurile lor nu au putrezit, ci acum răspândesc bună mireasmă, dăruiesc tămăduiri credincio­șilor și îi ajută pe cei aflați în necazuri. În această situație, lumea ortodoxă îi cinstește, lăudându-i în cântări la zilele lor de prăznuire, îi așază în racle de preț și frumos lucrate, aprinde candele și lumânări în fața icoanelor lor, înalță biserici în cinstea lor, punându-le sub ocrotirea acestora. De asemenea, unii dintre binecredincioși le poartă numele în semn de prețuire și evlavie. Despre sfinți avem credința că ei sunt în cer, în Rai, în apropierea Tronului lui Dumnezeu, pe Care L-au iubit, dar nu ne-au uitat nici pe noi, frații lor mai mici, pentru că dragostea lui Dumnezeu îi cuprinde pe toți și „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Să-i venerăm cum se cuvine pe sfinți, pentru ca ei să rămână totdeauna cu noi și, prin evlavia noastră, să le arătăm recunoștință pentru dragostea ce ne-o poartă și pentru mijlocirile lor spre folosul nostru în fața lui Dumnezeu, „Cel minunat întru sfinții Săi” (Psalmul 67, 36).