Expresia teologică şi liturgică a picturii de la Polovragi

Negreşit, putem spune că iconografia ortodoxă este o artă. Există însă şi o dimensiune mult mai adâncă pe care Biserica a cultivat-o prin această manifestare exterioară de expresie şi formă. Este vorba despre cele trei valenţe tematice ale icoanei: dogmatică, liturgică şi praznicală. Din acest considerent, iconografia se poate defini ca „artă teologică deoarece exprimă, reprezintă şi face vizibil prin forme şi culori acelaşi conţinut exprimat în documentele scrise”, notează pr. Stephane Bigham în lucrarea „Icoana în tradiţia ortodoxă” (Oradea, 2016, p. 57).

Corelativ subiectului pe care îl reprezintă în chip văzut prin culoare şi expresie plastică, icoana în particular şi pictura murală în general pot fi încadrate în trei cicluri tematice, consemnate în programul iconografic drept: ciclul dogmatic (Dogmatikos Kyklos) - cu elemente de factură teologică (personaje sau evenimente); ciclul liturgic (Leitourgikos Kiklos) - marcând elementele de factură liturgică din viaţa Bisericii; ciclul praznical (Heortastikos Kyklos) - incluzând cele mai importante praznice din anul bisericesc.

Ciclul dogmatic

Este prezent în trei zone arhitecturale diferite, urmând tipicul clasic al basilicilor bizantine: 1. partea de deasupra uşii centrale dintre pronaos şi naos; 2. cupola şi 3. semicalota absidei principale de răsărit. Tematica iconografică are o semnificație teologică cu totul aparte, adăugând substratului artistic un bogat conţinut teologic, pus în evidenţă prin detaliile de conţinut prin care se constituie scena sau personajul în sine. Există în esenţă un temei teologic bine argumentat şi totodată extrem de util erminiei prin care reprezentările ciclului dogmatic se definesc.

În latura despărţitoare dintre pronaos şi naos găsim aproape de fiecare dată zugrăvită icoana Mântuitorului Hristos ca „Uşă” sau ca „Învăţător”. Temeiul teologic se găseşte în textul de la Ioan 10, 9: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”. De asemenea, o argumentaţie biblică cvasi-similară o găsim şi în alte texte relevante, ca de pildă: „unul este Învăţătorul vostru: Hristos” (Matei 23, 8 şi 10); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6); „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Cu aceste întăriri biblico-dogmatice, „Iisus este reprezentat fie în întregime, aşezat pe tron, fie bust. În ambele icoane, Hristos este înfăţişat binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în stânga o Sfântă Evanghelie deschisă la unul dintre versetele citate, scris în ea cu majuscule” (Constantine Cavarnos, „Ghid de iconografie bizantină”, Bucureşti, 2001, p. 41).

Hristos-Pantocrator este reprezentarea poziţionată în cel mai ­înalt loc al bisericii, în turla mare. Există mai multe argumente biblice pentru expresia dogmatică a Pantocratorului, însă sursa teologică principală se regăseşte în primul rând în Crezul ortodox: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul (Pantocrator)”. Reprezentarea este întotdeauna în bust, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar cu stânga ţinând deschisă Sfânta Evanghelie.

Pantocratorul Mănăstirii Polovragi

Această reprezentare iconografică, realizată de o manieră cu totul aparte, se încadrează în mod firesc în erminia brâncovenească, urmând totodată valenţele clasice ale tipicului iconografic. E drept însă că fără Pantocrator nu putem concepe existenţa unui program iconografic. Este propriu-zis imposibil ca un lăcaş de închinare să fie lipsit de protecţia Dumnezeiescului Proniator şi Atotţiitor Părinte. Pe de altă parte, dacă în analiza erminiei picturale după principiile arhitecturale începem întotdeauna cu prezentarea Altarului, prima temă fiind a Maicii Domnului Oranta, în contextul tematic al ciclurilor iconografice, prima temă majoră este Pantocratorul. Cu bogate reverberaţii dogmatice, El, Dumnezeu cel Atotţiitor, transmite prin intermediul culorii şi măiestriei formelor un puternic mesaj dogmatic.

Între trăsăturile picturale ale Pantocratorului cel mai adesea se distinge „caracterul său contrastant”. Modalitate de expresie a zugravilor bizantini, implicit şi pentru Mănăstirea Polovragi, contrastul se distinge cel mai bine pe chipul Pantocratorului, evidenţiind în consecinţă două tipuri de portret divergente: „O imagine naturalistă a unui tânăr fragil şi o figură colosală, aproape neomenească, redată într-un stil care este în comparaţie abstractă, hieratică şi simbolică” (arhim. Maximos Constas, „Arta de a vedea. Paradox şi percepţie în iconografia ortodoxă”, Iaşi, 2017, p. 77).

Esenţa dogmatică a acestei reprezentări are o evidenţă „proniatoare”, transpusă eminamente într-o centralitate iconică. În acest sens se poate spune că, „din cupola centrală a bisericii, Hristos Pantocratorul îi priveşte şi îi îmbrăţişează pe toţi, pe îngeri şi pe sfinţii trecuţi din această viaţă, pe ultimii aşezaţi în general într-un registru inferior celui al îngerilor, şi pe credincioşii vii din biserică. Hristos Pantocratorul ne conduce, folosindu-Se de îngeri şi de sfinţi, în viaţa noastră de acum, spre viaţa noastră viitoare, la unirea cu El, Care ne cheamă spre împărtăşirea cu El, aflat sau venit în întâmpinarea noastră pe Sfânta Masă din Altar. Dar în legătură cu Pantocratorul, cu îngerii, cu sfinţii avem încă de acum o pregustare a vieţii viitoare. Iar aceasta ne ajută să înaintăm la o şi mai deplină pregustare a ei prin Sfânta Împărtăşanie cu Hristos, Cel jertfit şi înviat pe altar” (dr. Bogdan Botezatu, „Cultul divin şi imaginea. Teologia şi funcţia liturgică a Icoanei”, Sibiu, 2013, p. 273).

Următoare Pantocratorului şi coborând spre sânul bisericii, regăsim, de asemenea, şi alte scene care fac parte din ciclul dogmatic: Corul îngerilor - situat în partea înaltă a turlei, încadrat în primul registru de sub Pantocrator; Prorocii - al doilea registru al turlei; Cei patru Evanghelişti cu simbolurile lor - în pandantivii de la baza turlei celei mari.

Maica Domnului Platytera

Un loc aparte în programul iconografic cuprins în ciclul dogmatic îl are icoana Maicii Domnului - Platytera sau „mai înaltă decât cerurile”, situată în conca mare a Sfântului Altar. Temeiul dogmatic este relevant descris în numeroasele cântări liturgice închinate ei, în care este arătată cu numirile de: „chivot al Împăratului ceresc”; „scaun al Împăratului ceresc”; „năstrapă de aur a Manei celei dumnezeieşti” etc. Tematica este de natură hristologică, în strânsă legătură cu Întruparea Mântuitorului Hristos. Reprezentarea iconografică evidenţiază însemnele cu monograme greceşti: Mitir - Maica; Theou - Domnului; i Platitera ton ouranon - mai înaltă decât cerurile. Imediat sub aureola Pruncului Hristos, de o parte şi de alta, stă scris Iisus Hristos sub formă abreviată, folosindu-se prima şi ultima literă a numelui grecesc: IC HC. Iar lângă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt înscrise primele trei litere ale cuvântului grecesc „arhanghel” - O APX, urmate de numele fiecăruia.

În înţelepciunea sa, Biserica a rânduit ca această icoană a Maicii Domnului să troneze pe bolta mare a Sfântului Altar. Rolul ei este indispensabil, dat fiind faptul că fără această scenă o biserică nu poate fi sfinţită, nici măcar parţial. Mai este numită şi Oranta (Rugătoarea) atunci când reprezentarea ei se face cu mâinile ridicate, în rugăciune.

În Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Mănăstirea Polovragi, Maica Domnului este reprezentată şezând pe tron, cu Pruncul în braţe, Acesta fiind Cel care binecuvântează. Legătura ei cu Pantocratorul este în primul rând dogmatică (prin conţinutul eminamente hristologic), putând fi totodată justificată practic. Aşa se face că „credinciosul, mai ­înainte de a ajunge în centrul bisericii, Îl vede pe Hristos ca Învăţător, ca Uşă care duce la mântuire. Când intră în naos, Îl vede în cupolă pe Hristos Atotţiitorul şi Judecătorul lumii, înconjurat de puterile cereşti, de proroci şi de evanghelişti. Şi, privind mai departe, pe bolta de ­deasupra altarului o vede pe Maica Domnului - Platytera mijlocind împreună cu Fiul ei pentru mântuirea lumii. Aceasta este o concepţie cu adevărat extraordinară a artei bizantine” (G.A. Soteriou, „Ciclurile iconografice ale bisericii bizantine, Nea Hestia”, Christmas Issue, 1955, pp. 410-411).