La data de 9 aprilie a anului 1654, cu 360 de ani în urmă, îşi încheia socotelile lumeşti Matei, fostul Aga din Brâncoveni, cel care la urcarea pe tronul Ţării Româneşti în anul 1632 şi-a luat numele de „Basarab“ întru amintirea şi din respect faţă de înaintaşii săi omonimi care s-au ostenit cu folos în treburile Ţării Româneşti.
Matei Vodă Basarab descindea din bogata şi influenta familie a Craioveştilor, ce-şi avea rădăcinile pe la începuturile secolului al XV-lea, de când erau implicaţi şi dirijau treburile ţării. Timp de aproape două secole, descendenţii strămoşului Neagoe de la Craiova şi-au transmis puterea prin generaţii succesive până la Matei, şi apoi, prin Cantacuzini, până la Constantin Brâncoveanu, implicându-se în treburile economice, politice, militare, culturale şi nu în ultimul rând religioase. Deschidem Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi îi găsim implicaţi în acţiuni ctitoriceşti de primă importanţă pentru creştinii români; deschidem Istoria artei feudale din România şi îi găsim ctitori ai celor mai multe şi mai importante valori de artă şi de arhitectură din veacurile XV-XVII din Ţara Românească. Excepţionala moştenire culturală pe care o primise Matei Basarab l-a obligat să ducă pe mai departe tradiţia şi împlinirile înaintaşilor, faptele sale dovedind că şi-a asumat conştient aceste responsabilităţi. Să apelăm la dovezi.
Cel mai prolific ctitor bisericesc din istoria românilor
S-a spus că prin numărul de monumente reparate sau refăcute a fost, din punct de vedere statistic, cel mai prolific ctitor bisericesc din istoria românilor. Cercetătorii epocii consemnează 40 de ctitorii religioase (noi sau reparate), la care se adaugă alte 13 din afara hotarelor ţării (Moldova, Transilvania, la sud de Dunăre, la Athos). Acestui număr i se adaugă mulţimea de case boiereşti (noi sau refăcute, în jur de 50), precum şi cele 15 reşedinţe nobiliare „modernizate“, unele de influenţă renascentistă (casa lui Udrişte Năsturel de la Hereşti). Aşadar, aproximativ 120 de edificii noi, refăcute sau restaurate. Este un gest de nobil respect faţă de această importantă moştenire patrimonială pe care a primit-o, şi putem afirma că este pentru prima oară în istoria României când putem vorbi de un adevărat program de restaurare şi refacere a monumentelor istorice valoroase. Nu a fost vorba numai de un efort material, ci şi de efortul de asigurare a mâinii de lucru, a unor echipe de meşteri calificaţi care să lucreze pe aceste multe şi permanente şantiere, cam 3-4 pe an.
Deşi în mare parte aceste edificii nu aduc elemente stilistice noi, păstrându-se în linia arhitecturii tradiţionale a Ţării Româneşti (la care se adaugă acum un pronunţat caracter defensiv), sunt totuşi de semnalat o serie de inovaţii ce se vor regăsi în perioadele următoare: înlocuirea zidului dintre naos şi pronaos cu stâlpi sau coloane, plasarea clopotniţei pe pronaos, bolta cu trompe de colţ. Cert este că această prolifică epocă oferă, pentru prima oară, datele pentru o sinteză deplină şi unitară, specific muntenească, a tipologiilor şi a elementelor ornamentale utilizate în arhitectura secolelor XVI-XVII. Este o sinteză care, pe de o parte, va defini „stilul muntenesc“ în arhitectură, momentul său de maximă afirmare (monumentalul ansamblu al Mănăstirii Căldăruşani) şi care, în egală măsură, va marca - ceea ce am putea numi (cu un titlu de împrumut) şi „amurgul Evului Mediu în arhitectura muntenească“. Vor veni Cantacuzinii şi Brâncovenii, care vor deschide o nouă şi strălucită pagină în arhitectura muntenească.
Ar fi greşit să evaluăm această perioadă numai după impresionanta statistică a edificiilor realizate. „O epocă“, aşa cum este definită perioada mateină, implică în evaluarea ei mult mai multe componente care îi dau specificitate şi pe care se cuvine să le identificăm.
Matei Basarab şi-a început domnia prin reorganizarea armatei, căreia, pentru prima oară în istoria militară a Ţării Româneşti, îi dă structuri clare, cu obligaţii şi responsabilităţi precise, gest justificat prin primejdiile la care ţara era expusă în permanenţă, mai ales din partea Porţii Otomane. De altfel, turcii aveau un respect deosebit faţă de el, iar contemporanii îl considerau un demn urmaş al lui Mihai Viteazul, din oastea căruia a şi făcut parte.
A repus în funcţiune exploatările miniere de la Baia de Aramă şi Baia de Fier (Paul de Alep menţiona utilizarea forţei hidraulice în aceste exploatări), facilitând astfel şi dezvoltarea unor ateliere meşteşugăreşti de prelucrare, în special a aramei, epoca fiind considerată drept una de avânt al activităţilor meşteşugăreşti. În acelaşi context nu trebuie omis faptul că tot acum se înfiinţează două fabrici de hârtie („mori de hârtie“) şi una de sticlă, considerate a fi primele manufacturi din Ţara Românească.
Şi dacă amintim de „morile de hârtie“, atunci este obligatoriu să amintim şi de introducerea tiparului, poate cel mai important fapt de cultură al vremii. Cele două tipografii instalate la mănăstirile Câmpulung şi Govora (care va fi mutată la Dealu şi Târgovişte), aduse cu sprijinul mitropolitului Petru Movilă al Kievului, au deschis larg poarta spre accesul la cunoaştere, învăţământ şi educaţie, dar mai ales - prin cărţile bisericeşti realizate (cele mai multe la îndemnul şi cu cheltuiala domnului) - i-au unit pe ortodocşii din cele trei Ţări Române în lupta lor „împotriva mahomedanismului, protestantismului sau calvinismului“, după cum au subliniat cercetătorii epocii.
Tot în vremea domniei lui Matei Basarab s-au tipărit şi primele legiuiri din Ţara Românească: „Pravila de la Govora“ (1640, cu legiuiri bisericeşti) şi „Îndreptarea legii“ (1652, după modelul „Carte românească de învăţătură“, tipărită de Vasile Lupu la Iaşi, în anul 1646). Prin această ultimă lucrare se realizează, pentru prima oară, nu numai unitatea legislativă între cele două provincii române, ci se face şi dovada unităţii limbii române. Dacă mai menţionăm că ambele tipărituri au avut o largă circulaţie şi în Transilvania, atunci putem afirma că, de fapt, s-a realizat o unitate între toate cele trei Ţări Române. În Transilvania, „Îndreptarea legii“ a servit, până în secolul al XIX-lea, drept „cod oficial de legi şi canoane“.
Ţara este „moşiia moşilor domniei mele“
La fel ca în Moldova lui Vasile Lupu, şi în Ţara Românească se pun acum bazele istoriografiei bazate pe documente şi fapte dovedite cu argumente. „Letopiseţul cantacuzinesc“, considerat de cercetători „o primă istorie a Ţării Româneşti“, realizat la începutul domniei lui Matei Basarab, făcea o legătură cu trecutul, cu înaintaşii, spre a servi drept model pentru prezentul istoric: ţara este „moşiia moşilor domniei mele“.
Contribuţia lui Matei Basarab la dezvoltarea culturii este, poate, una dintre cele mai importante împliniri ale acestei epoci. Dacă Moldova lui Vasile Lupu avusese în mitropolitul Varlaam elementul dinamizator al acestui domeniu, Ţara Românească a epocii mateine va avea în învăţatul Udrişte Năsturel şi în sora sa Elena, soţia voievodului („patroana literară“, după cum o numea N. Iorga), precum şi în mitropoliţii Teofil şi Ştefan, iubitori de carte românească, adevăraţi promotori ai valorilor culturale tradiţionale. Introducerea limbii literare române, traducerile din literatura epocii, înfiinţarea, la Târgovişte, a primei şcoli superioare din Ţara Românească sunt faptele notabile ale acestor vremuri.
În domeniul artelor, pictura marchează unele tendinţe înnoitoare care prevestesc realizările epocii cantacuzin-brâncoveneşti. Sculptura în piatră aduce un element absolut nou: amplasarea stemelor ţării (corbul cu crucea în cioc) în unele pisanii inspirate, se spune din „versurile la stema ţării“ scrise de Udrişte Năsturel în Molitfelnicul din 1635. Sculptura în lemn (iconostasele de la mănăstirile Crasna sau Arnota) asimilează deja elemente din lumea Orientului şi a barocului occidental, în timp ce argintăria (pocale, candele, ferecături) se păstrează în limitele tradiţiei secolelor anterioare.
Această sinteză nu poate acoperi multele împliniri ale perioadei denumite, pe bună dreptate, de specialişti drept „epoca lui Matei Basarab“. Se pot sesiza însă o serie de sincronisme cu epoca lui Vasile Lupu din Moldova, contemporanul lui Matei Basarab, care dovedesc faptul că, deşi separate prin hotarul de la Milcov, cele două Ţări Române parcurg paşi similari în evoluţia lor în plan cultural, dar nu numai, ceea ce l-a determinat pe N. Iorga să afirme că prin aceste fapte şi interese comune nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia, ci „s-a realizat cea dintâi unitate a românilor“.
