Farmecul inefabil și chemarea sfântă a Ortodoxiei românești

Monahul Damaschin ­Grigoriatul, viețuitor în „Grădina Maicii Domnului”, îl numea pe starețul Schitului românesc Prodromu - Părintele Petroniu Tănase (1914-2011) - a fi „un far al lui Hristos care a luminat mai mult de trei decenii în Vigla, cea mai pustie și sudică regiune a Athosului”. Nenumărați au fost creștinii ortodocși, greci și români care cercetau Schitul Prodromu ca să-l vadă pe bătrânul ascet și să audă cuvintele lui de Dumnezeu luminate, iar părintele Adrian de la Mănăstirea Antim, doar auzindu-i numele, a spus: „Cel mai smerit! Cel mai smerit! Cel mai smerit!”.

Părintele Petroniu a avut deosebită încredere în rolul Ortodoxiei în renaș­terea morală generală. Ortodoxia românească are un specific și ocupă un rol aparte în contextul religios actual, iar o icoană a smereniei și blândeții autentice, a iubirii și trăirii înalte, a dragostei și bunătății integrale a fost și va rămâne, în amintirea celor care în mod binecuvântat și provi­dențial l-au cunoscut, dar și în istoria monahismului românesc și athonit, părintele nostru Petroniu, un adevărat avvă al vremurilor contemporane.

Poporul român, spunea elogios Părintele Petroniu, „a avut întotdeauna și are și acum în mare cinste mănăstirea și pe monahi. Fie cât de bun preotul de parohie, poporul preferă pe duhovnicul monah, chiar dacă acesta este mai sever decât acela în aplicarea ­canoanelor. Lumea frecventează regulat și în mare număr mănăstirile, iar la hramurile mănăs­tirești numărul credincioșilor se numără cu miile și zecile de mii. Sub influența mănăstirii, mulți creș­tini țin trei zile de post pe săptămână ca monahii, se spovedesc și se împărtășesc mai des, citesc regulat Psaltirea în familie, fac rugăciune acasă, în timpul nopții. Mănăstirea a fost totdeauna pentru poporul român loc de scăpare în vremuri grele, oază de refacere sufletească, școală de viață creș­tină” (Ieromonah ­Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii..., pp. 58-59).

Ortodoxia românească a avut o geneză, un specific și o vocație aparte, între toate celelalte popoare ortodoxe. Reflectând asupra originii poporului în care s-a născut, părintele athonit arăta că la originea lui „a fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creș­tinis­mul la noi avea niște lucruri asemănătoare cu creștinismul. Și de aceea a prins creștinismul foarte bine. În țările noastre s-a format un creștinism deosebit: crești­nismul țărănesc, cu evlavia țără­nească. Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, cu un creștinism sătesc. Cu tradiții creștine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viața creștină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiții. «Noi suntem creștini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate astea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană». Dacă ne primeau cu ele și ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Și au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viață frumoasă, cu tradiție... a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se dorește impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea di­vorțuri. Se promovează dezmă­țurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate și toată lumea se mur­dărește. Sfinții Părinți consideră că păcatul care murdărește cel mai adânc ființa umană este desfrânarea. Și tocmai aceasta este cea mai cultivată. Și nu numai la oameni în vârstă, ci și la copii, încă de la școală. Auziți? Fetițe de 12 ani și fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai consideră că este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viață. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat și atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea așa ceva” (Costion Nicolescu - ­Părintele Petroniu..., în vol. „Părintele Petroniu de la Prodromu”, Bucureşti, 2015, pp. 42-43).

Cu toate acestea, Părintele ­Arhimandrit Petroniu Tănase considera România a fi un colțișor de rai, în care Dumnezeu încă se mai plimbă, în plină zi, prin mănăstiri și sate, prin biserici și printre oamenii ei credincioși.

Nota specifică a Ortodoxiei românești, care o particularizează în mod aparte, este echilibrul ei, modul în care ține cumpăna între orgoliul grecesc, pe de o parte, și formele exagerate de nevoință, extremele slave, pe de altă parte. Dacă prima dintre acestea, Ortodoxia greacă, a lăsat loc nașterii ereziilor, cea slavă, prin sentimentalismul ei, a dus la manifestări extreme de asceză: nebunie pentru Hristos, lanțuri și fier, pentru trup etc. Noi am ținut calea de mijloc, spiritualitatea ortodoxă românească fiind caracterizată, potrivit experienței Părintelui Petroniu Tănase, de simplitate evanghelică; sinceritate în angajarea totală față de adevărurile de credință și smerenie, până la anonimat (pp. 325-326).

La acest atașament față de credința strămoșească au contribuit, în mod aparte, lipsurile materiale care i-au făcut pe români să își pună încrederea în Dumnezeu și să caute valorile spirituale, nu comorile materiale. Dar, îndemna Părintele Petroniu, „nu vă speriați de sărăcie, că Dumnezeu nu-l lasă pe cel care caută ale Sale și, la vreme potrivită, îi dă cele trebuincioase. Și știe El mai bine ca noi și când e vremea potrivită. Dar noi cu adevărat trebuie să căutăm cele ale Domnului, că nepurtarea de grijă, adică moartea față de lucruri, este cea care naște dorul de Dumnezeu” (Mari duhovnici ai neamului. Arsenie Papacioc. Petroniu Tănase. Roman Braga, Editura Litera, București, 2015, p. 82).

Un popor milostiv

Chiar și în ciuda traiului modest, poporul român a fost milostiv, ajutând toate Locurile Sfinte ale Ortodoxiei. Cunoscând foarte bine aceste realități, părintele spunea că „românii n-au făcut această ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit profund creștin. Poporul român și-a împlinit trebuințele lui cu ceea ce a avut și, țara fiind bogată, surplusul nu și l-a băgat în palate, în lux. Nu știau domnitorii români de palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident? Văzuseră destule. Și totuși, ei n-au făcut palate, nici catedrale. Au făcut lucruri simple și frumoase. Surplusul nu a fost investit în scumpeturi necreștine, ci a fost dat celor care aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească” (De vorbă cu Părintele Petroniu. Redescoperirea Ortodoxiei, în vol. cit., p. 123).

Sensibilitatea aceasta echilibrată, specific românească, caracterizează toate manifestările spiritului românesc și ortodox. Un exemplu grăitor pe care îl oferea părintele era cel referitor la dragostea românilor față de Maica sau Măicuța Domnului. În însăși această denumire, este cuprinsă atât fecioria ei, cât și calitatea de Maică a Mântuitorului lumii. Românii o privesc cu multă duioșie, ca pe o adevărată mamă și își pun nădejdea în ajutorul ei de Măicuță.

Un neam care o cinsteşte mult pe Maica Domnului

Părintele constata și insista asupra faptului că, nu doar etimologic, dar mai ales din punctul de vedere al sensibilității și evlaviei populare, românii au un fond și un specific aparte. „Sunt lucruri - spunea el - foarte interesante și foarte frumoase în ­Ortodoxia noastră românească. Fiecare țară își are amprenta și specificul ei creștin ortodox. Nu putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul Ortodoxiei românești este un capitol care nu este deloc studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită denumire pe care o folosește în chip deosebit. De exemplu, grecii au Panaghia, rușii au Bogo­rodița, românii au Maica Domnului. Există și diminutivul Măicuța Domnului... Poporul român s-a oprit la Mama Domnului din cauza sensibilității pe care o are față de rolul mamei. Dar este ceva mai mult. Nu întrebuințează cuvântul de mamă, ci cel de maică, rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie, pentru călugărițe. Atunci când spui Maica Domnului se cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: și mamă, dar și fecioară, în același timp. Lucrul cel mai adânc, teologic, lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire simplă amândouă aceste trăsături: mamă și fecioară” (Cf. De vorbă cu Părintele Petroniu. Redescoperirea Ortodoxiei, în vol. cit., p. 121).

Această vocație specifică a Ortodoxiei românești, precum și atașamentul special al românilor față de credință, păstrat încă și în zilele noastre, spre deosebire de alte țări și confesiuni, în care lăcașurile de cult sunt goale și se vând, râvna preoților și a monahilor români, toate acestea au făcut ca prezența românească la Sfântul Munte Athos să fie una importantă, apreciată și respectată, însă, cum spunea și de această dată Părintele Petroniu: „Depinde de noi ca această prezență românească să fie frumoasă, să fie bună, să facă cinste țării, că suntem călugări români în Muntele Athos” (Părintele Petroniu de la Prodromu, Cuvinte de învă­țătură. La Praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, în vol. cit., p. 611).