Greierașul din fabula "Greierele și furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al leneșului, al omului neprevăzător, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabulă, furnica, reprezentanta celor harnici, care își văd de treabă, pregătindu-se prin muncă pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte îndrăgit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de înțelegere - atât copiilor, cât și adulților.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor în lumea oamenilor, făcându-le prin talentul scriitorului să ia caracteristici omenești, năravuri, deprinderi, mentalități, care ajung astfel satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem mai bine pe noi înșine, cu defectele noastre.
De obicei, în cadrul fabulei interacționează două personaje, unul superior și altul inferior, cel puțin aparent, această situație ducând la posibilitatea de a elibera o morală la finalul ei, o soluție neașteptată, plină de înțelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea și corbul”, când a determinat-o pe vulpe să scape din gură o bucată de caș, ațâțându-i orgoliul de a demonstra că are glas frumos.
Încă dinaintea erei noastre, în Mesopotamia se scriau fabule. Au fost găsite de arheologi tăblițe de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, în care animale au caracteristici și năravuri omenești și chiar dacă morala lor nu este una explicită, ca fabulele de mai târziu, se poate considera că intenția era una de tip moralizator, ele semănând cu proverbele din vremea noastră. Un exemplu este una dintre aceste inscripții în care se spune: „Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea“. În vechea Indie, prin intermediul antologiei Pañchatantra, redactată în limba sanscrită între anii 570 î.Hr. și 300 î.Hr., animale precum măgarul, leul, maimuța, șarpele vorbesc de fapt despre moravurile omenești, influențând Occidentul prin versiunea tradusă în limba arabă, circulând prin Persia, cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna).
Hesiod, cel mai vechi, după Homer, scriitor al Greciei, încă din secolul al VIII-lea a scris fabula „Privighetoarea și eretele”, din care desprinde o morală care ține de noțiunea de dreptate. După aceea fabula se dezvoltă prin Esop (620-560 î.Hr.), cel despre care se crede că a fost un sclav filozof și fabulist, atât de talentat încât stăpânul său îi acorda uneori perioade de libertate, datorită sfaturilor bune pe care le primea de la sclav. Esop scria anecdote și fabule în stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale în versuri.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde în secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris patruzeci de fabule, acest tip de creație literară fiind tot mai îndrăgit. În Evul Mediu, tot mai mulți autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendând diverse moravuri. Prima poetă franceză, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de fabule, pe care le-a prezentat în fața regelui Henric al II-lea.
Jean de La Fontaine, clasicul fabulei
Poate cel mai cunoscut fabulist al lumii este francezul Jean de La Fontaine, membru al Academiei Franceze. Născut într-o familie din clasa superioară, fără a fi nobili, a avut parte de o bună educație, fiind dat la Colegiul din orașul Reims; după un periplu pe la seminarul din Saint-Magloire, a îndrăgit avocatura, începând să studieze dreptul. A frecventat un cerc literar numit „La Table Ronde” (Masa Rotundă), unde a cunoscut poeți ai vremii precum Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière. Deși a obținut diploma de avocat în 1649, literatura a fost marea sa dragoste, în care s-a afirmat în anul 1654, când a publicat o comedie în cinci acte L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut prea mult succes. Activitatea sa a fost amplă, prin intermediul fabulelor sale a criticat moravurile sociale din Franța, demascând viciile clasei dominante, chiar a regelui și curtenilor. Fabulele sale au fost traduse în mai toate limbile pământului, fiind și pentru români un exemplu, influențați de el fiind Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Donici și Grigore Alexandrescu. Românii au mulți fabuliști minunați, precum: Tudor Arghezi, Urmuyz, Grigore Alexandrescu, George Topârceanu, Alexandru Donici, Gheorghe Asachi. Nici marele dramaturg Ion Luca Caragiale nu a scăpat neatins de farmecul fabulei, scriind unele minunate. Probabil una dintre cele mai cunoscute din literatura noastră este „Boul și vițelul”, în care boul învață carte, citește gazete, crede în promisiuni politicianiste: „Drepturile noastre sfinte triumfară: O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…” și îi dă această veste bună și vițelului, care se bucură că vor avea aceste islazuri, ca să poată să poarte mai lesne... greul jugului.
