File de istorie și de enciclopedie creștină (II)

Cartea „Descrierea Moldovei” conţine o parte specială con­sacrată „celor bisericeşti”, în care autorul vorbeşte despre religia moldovenilor şi despre mănăstirile din aceste ţinuturi. Dimitrie Cantemir formulează părerea că religia creştină a fost adusă în Dacia noastră strămoşească abia în timpul împăratului Constantin, „fiindcă, sub Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare, a­mân­două Daciile îşi aveau arhiereii lor, după cum arată tipicul soborului ţinut la Sardes”.

Marele cărturar enciclopedist îşi completează afirmaţiile cu următoarea idee: „Şi se poate ca mulţi daci să se fi plecat cu multă vreme înainte asupra învăţăturii sângerate a mucenicilor, ca să urmeze steagul lui Hristos”. Cititorul de astăzi, inclusiv autorul rândurilor de faţă, nu poate să nu tresară la metaforele meşteşugite precum „învăţătura însângerată a mucenicilor”, martiri ai Creştinismului sau „steagul lui Hristos”, ilustrând ipostaza Mântuitorului de călăuzitor al pământenilor muritori pe drumul credinţei în Dumnezeu.

Referindu-se la starea de spirit a moldovenilor din perioada în care trăia Cantemir, acesta remarca faptul că „tot norodul ţine cu biserica creştinească a Răsăritului…; nu se îndoieşte nimeni de slova credinţei, nimeni nu se arată fără luare-aminte faţă de vreuna din porunci şi nu face nimic din cele oprite de biserică”. Mărturisirea credinţei se aplica în slujbele religioase, urmând modelul alcătuit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea. De asemenea, moldovenii cinsteau icoanele sfinţilor, „dar nu cioplite, ci zugrăvite”; „zic că numai lui Dumnezeu singur i se cuvine slujba religioasă”; „citesc în biserică «Sfânta Scriptură» după tălmăcirea celor şaptezeci de tălmaci”; „postesc, în afară de miercurea şi vinerea, de patru ori pe an la vremea rânduită”.

În privinţa mănăstirilor, Dimitrie Cantemir susţine că acestea se bazează integral pe canoanele date călugărilor de către Sfântul Vasile cel Mare. În timpul vieţii prinţului erudit, fiinţau în Moldova doar patru mănăstiri mari „sub ascultarea unui arhimandrit” şi peste două sute de mănăstiri mici „sub ascultarea unor stareţi”, la care se adăuga un număr similar de schituri. Mănăstirile - respectând limbajul epocii - erau fie închinate Cetăţii Ierusalimului, Muntelui Sinai sau Muntelui Athos, fie slobode. Din punct de vedere istoric, se cuvine să evocăm faptul că, în scurta lui domnie, Dimitrie Cantemir a obţinut anularea „închinării” unor locaşuri monahale; acestora le revenea, însă, noua obligaţie de a plăti la Curtea Domnească a Moldovei, în fiecare an, anumite sume de bani. Amintim în acest context că regimul mănăstirilor închinate avea să fie anulat abia în anul 1863, în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, odată cu aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti.

Autorul „Descrierii Moldovei” introduce, în filele cărţii sale, unele aprecieri cu privire la comportamentul monahal, poate prin câteva tuşe cam supradimensionate în opinia noastră, dar având relevanţă deplină în sensul promovării valorilor moralei creştine: „Toţi călugării sunt aşa de ascultători canoanelor Sfântului Vasile cel Mare, că mai degrabă ar muri de o sută de ori, decât să mănânce o îmbucătură de carne, chiar dacă le-ar porunci un doftor”; „Nu ies niciodată din mănăstirea lor, dacă nu-i mână egumenii sau dacă nu dobândesc învoire pentru câteva ceasuri sau câteva zile”; „Purtarea de grijă pentru cheltuielile mănăstirii se încredinţează celor mai bătrâni care au dovedit stareţului cinstea lor şi bune moravuri”. În acelaşi context, ne-a impresionat profund prezentarea ospitalităţii moldoveneşti, pe deplin confirmate în mediul monahal, cu care şi eu personal am luat cunoştinţă de nenumărate ori, în anii copilăriei sau, mai târziu, atunci când însoţeam diverse delegaţii oficiale de peste hotare aflate în vizită în ţara noastră. „Altminteri - scrie Dimitrie Cantemir - nu avem încotro şi trebuie să lăudăm chipul cum sunt primiţi oaspeţii în toate mănăstirile din Moldova. Căci orice drumeţ care se opreşte acolo nu numai că este bine primit, ba chiar, dacă ar voi să zăbovească acolo un an întreg, cu toate carele şi dobitoacele sale, i se dă de mâncare şi i se poartă de grijă - după puterile mănăstirii - cu cinste, cum se cuvine şi fără murmur.”

Legătura de suflet şi de conştiinţă a lui Dimitrie Cantemir cu lumea Bisericii Ortodoxe a rămas şi după ce a părăsit viaţa pământească. Murind în refugiu, în urma campaniei lui Petru cel Mare în zona Mării Caspice, el a fost înmormântat pe meleaguri ruseşti, în localitatea Dmitrovsk (ca o binevenită replică semantică la prenumele său), în Biserica „Sfântul Nicolae”, construită după planurile lui şi purtând acelaşi hram ca Biserica Domnească din Capitala Moldovei. După mai bine de două secole, în anul 1935, datorită eforturilor stăruitoare ale istoricului Nicolae Iorga, osemintele lui Dimitrie Cantemir aveau să fie aduse în România, odihnindu-se de atunci, printre lumânări şi icoane, în Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, spre veşnica pomenire şi pioasa omagiere din partea credincioşilor.