Gala Galaction, cronicar și observator al timpului său

Grigore Pișculescu (1879-1961), cunoscut publicului sub numele de Gala Galaction, sub care și-a publicat o însemnată operă literară, a fost una dintre vocile cel mai importante ale Bisericii Ortodoxe Române, dar și ale culturii românești. A fost legat de Biserică prin vocația de a fi fost preot, iar din această perspectivă a fost implicat în viața acesteia și, mai ales, a fost mereu prezent în spațiul cultural, unde s-a manifestat ca o voce a toleranței și echilibrului, iar acest fapt a contat mai ales într-o epocă în care discursul extremist și totalitar câștigase adepți în toate mediile sociale.

În rândurile următoare, vă propunem să-l vedem pe Gala Galaction din perspectiva publicistului combatant, apărător al Bisericii. În 1924, cu puțin timp înainte ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rangul prestigios de Patriarhie, în ziarul „Dimineața” din 2 ianuarie, Gala Galaction a publicat un articol cu accente polemice puternice în care a făcut o analiză a relației dintre stat și Biserică. El prezenta în articol starea de facto a relației dintre stat și Biserică. Era pe undeva o analiză a ceea ce se petrecuse în perioada de după Unirea de la 1859 și până la momentul scrierii acelui articol.

Din această perspectivă, autorul constata cu amărăciune că intruziunea statului în viața Bisericii și efectele asupra societății erau unele însemnate și, desigur, dăunătoare: „Paralizia de care suferim nu poate fi tămăduită nici azi, nici mâine, nici multe zile de aci înainte. Vinovați suntem cu toții, fiecare în parte și toți laolaltă. Păcatele noastre politice au avut funestă înrâurire asupra bise­ricii. În țara noastră mai mult decât oriunde, credința, tainele și toate frumusețile religiei creștine ortodoxe au fost osândite cu ușurință, ca niște mobile arhaice, și de fapt au fost exilate într-o cameră de debara. De ce au fugit și de ce fug și azi, din școlile noastre clericale, elevii cei mai valoroși? Pentru că acești copii își dădeau și își dau seamă curând că aci, în seminar, unde îi aduc părinții lor bieții preoți și gospodari rurali - statul epitrop nu îi ia în serios nici un moment, nu are pentru ei nici o tragere de inimă și îi consideră ca pe o povară plictisitoare, de care nu știe cum să se scape. Ei se simt umiliți, lăsați la voia întâmplării...”

„Acești oameni fac și desfac totul în biserica românească”

Articolul continua astfel: „Statul român, dela secularizare încoace, n-a mai avut nici o dragoste și nici o pricepere pentru Biserica lui Iisus Christos şi pentru cei ce voiau să i se dedice. Oamenii noștri politici, începând cu Kogălniceanu și cu Rosetti, nu mai sunt fiii bisericii creștine. Fiind mai toți crescuți în Occident, în atmosferă liber cugetătoare şi revo­luționară. ei sunt tot ce vreți: materialiști, pozitiviști, evoluționiști, francmasoni, ocul­tiști... afară de creștini și de cavaleri ai crucei. Acești bărbați de stat, completamente străini de Iisus Christos trebue să se ocupe de Biserică, să dea programe și duh seminariilor, să le trimită dascăli și directori, să trieze pe profesorii dela teologie şi să aleagă, în parlamentul ţării, pe Episcop! Și pe Mitropolit! Vă dați bine seama ce însemnează aceasta? Niște oameni cari nu dau pe la biserică decât la Zece Mai, cari nu știu nici Decalogul, nici Simbolul Credinței, cari nu se spovedesc și nu se împărtășesc niciodată, cari nu cred nici în Tatăl, nici în Fiul, nici în Duhul Sfânt - acești oameni fac și desfac totul, în biserica românească, zisă de stat și dominantă! Ironia și monstruozitatea sunt tot atât de mari ca și în fabula care povestește că lupul a ajuns odată baci la stână și dădacă la miei. Într-o țară unde toată viața și toate treburile bisericii - dela numirea paracliserului rural, până la alegerea Mitropolitului Primat - se află pe mâna unor epicurei și unor volterieni, cum era să scăpăm de bancruta confesională care începe să se declare? Înțelege oricine acum în ce prăpastie fără fund cad întrebările: Ce ne facem, cu jalnica noastră stare generală bisericească? Ce proiecte aveți? Ce îndreptări propuneți?… Înțelege oricine, acum, în ce tragică situație ne găsim. Toată lumea începe să ne ceară virtuți, învățătură, devotament pastoral, fapte mari, oameni mari, adică încă o dată eternele comori creștine, dar iată cheile acestor comori stau la noi în buzunarul lui Iulian Apostatul”. Rândurile acestea scrise în 1924 și desigur în preajma unor mari prefaceri care urmau să fie adoptate în cadrul procesului de unificare deplină al Bisericii Ortodoxe din România de după 1918, în fond exprimau o realitate dură, anume aceea a controlului pe care statul român și clasa politică au înțeles să-l exercite asupra Bisericii, impunându-și punctul de vedere în treburile acesteia, de la organizarea învăță­mântului teologic, a parohiilor și până la alegerile înalților ierarhi. Procesul acesta fusese început în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza care prin legea secularizării lovise în baza materială a Bisericii, lăsând-o vulnerabilă și într-o precaritate economică. Și ce argument mai bun poate fi adus aici dacă nu constatarea făcută de istoricul și teologul Paul Brusanovski în lucrarea „Stat și Biserică în vechea Românie 1821-1925”, în care arăta discrepanța dintre Biserica din Vechiul Regat și cea din Transilvania: „Așadar, din toate averile bisericești secularizate de Cuza, Statul român a retrocedat Bisericii doar 17.000 ha (!). Spre comparație, Mitropolia Ardealului deținea în anul 1912 44.451 ha de pământ (din care Arhidieceza transilvană deținea 20.584 ha). La acestea se mai adăugau imobile bisericești, școlare, fundaționale, precum și fonduri în valoare de zeci de milioane coroane”.

„Mari frământări și neajunsuri pentru Biserică”

Cifrele acestea spun totul. Dincolo de măsurile adoptate în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, spiritul legislației din epoca de după 1866 a fost pe aceeași linie, iar situația clerului a devenit tot mai dificilă. La finalul epocii, după Marea Unire din 1918, întruniți într-un mare congres bisericesc în toamna anului 1919, membrii clerului ortodox din România aveau să ceară statului și clasei politice o necesară schimbare a stării de fapt. Paradoxal, vechea clasă politică din Regat a încercat și după 1919 să mențină starea de fapt din Biserică. Ceea ce nu au realizat la vremea respectivă liderii politici a fost diferența de mentalitate și cultură pe care biserica ortodoxă din Transilvania, așezată organizatoric pe bazele șaguniene, a adus-o ca zestre în noua țară.

Având o altă abordare și o cultură mult mai democratică în raport cu cea din spațiul vechiului regat, elita politică și ecleziastică din Transilvania a reușit în cele din urmă să schimbe abordarea și să provoace o ruptură în raport cu acele cutume nefaste pe care politicienii vechii Românii își construiseră relația cu Biserica, o Biserică pe care și-o subordonaseră prin mecanisme legislative și financiare. În acest context trebuie privit și înțeles articolul lui Gala Galaction, iar ca o completare vin cumva și rândurile scrise de către istoricul și academicianul preot Mircea Păcurariu în lucrarea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” (vol. III), în care, analizând cu rigoare caracteristicile perioadei cuprinse între 1865 și 1918, a afirmat următoarele: „Privind asupra dezvoltării vieții bisericești după anul 1865 și până la sfârșitul Primului Război Mondial, putem spune că a fost o epocă de mari frământări și neajunsuri pentru Biserică. La această situație s-a ajuns din cauza amestecului necontenit al partidelor conservator și mai ales liberal și al regelui în treburile Bisericii noastre, cultivând o atmosferă de intrigi, calomnii și neînțelegeri. În astfel de condiții, nici membrii Sfântului Sinod, în frunte cu mitropoliții primați aleși cu concursul partidelor politice de la putere, nu mai reprezentau autoritatea morală a vlădicilor de altădată”.