Gulagul românesc: ziditorii de ţară ucişi în temniţe

La 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, când evocăm și onorăm jertfele eroilor și martirilor care ne-au adus libertatea de care ne bucurăm astăzi, se cuvine să aruncăm o privire și asupra unui alt moment, în egală măsură dureros și impresionant, discutând despre cum s-a instaurat acel regim odios al demo­crației populare și mai ales cum s-a fondat pe suferința unui neam întreg, pe distrugerea valorilor culturale ale acestui popor. 

Istorisirea acestui articol este despre rezistență, demnitate, sacrificii și martiriul acelora care nu au abjurat de la convingerile și credințele lor, opunându-se cu demnitate ideologiei care-și lua lumină de la Răsărit. Așadar, vom evoca, fulgurant cumva, figurile tragice ale ziditorilor de țară aruncați în închisori, ale acelor oameni care nu au renunțat și au luptat cu arma în mână împotriva comunismului, despre bărbați și femei ale căror destine au fost zdrobite de tăvălugul necruțător al istoriei, dar care au stat drepți în fața uraganului comunist.

Răsărit din tenebrele Revoluției din 1917, comunismul s-a impus în Rusia prin teroare și prin exterminarea vechii elite, dar și a tovară­șilor de drum și a celor care se opuneau viziunii comuniste. Așa a apărut celebrul Gulag sovietic, denumirea provenind de la acronimul Direcției pentru rețeaua de lagăre și colonii de muncă forțată din URSS. Modelul acesta a fost importat și în țara noastră. Semnificativă pentru starea de spirit a acelor ani este luarea de poziție în ședința secretariatului CC al PMR din 10 noiembrie 1949, a tova­rășu­lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: ,,De fapt, aceștia sunt foștii și actualii conducători ai partidelor burgheze, reacționari, din neamul Brătienilor, Râmniceanu, Hudiță și alții, nu știu de ce îi mai ținem. Eu cred că ar trebui să ne gândim că ei fac un cuib și prin însăși prezența lor prezintă un pericol. În America nu e atâta liberalism. Cred că-i punem ca­păt acestei situații. Este timpul să-i arestăm pe toți…” Și așa au și făcut, conchidem noi.

În baza Ordinului numărul 17.249 al Direcției Generale a Penitenciarelor din luna septembrie 1948, pedepsele condamnaților pentru delicte politice erau executate la penitenciarele din Aiud – aici fiind cea mai grea închisoare din România, urmând apoi Gherla, Pitești și Târgșor. De asemenea, alte câteva zeci de penitenciare adăposteau „dușmanii” noii orânduiri.

Prin Decretul nr. 6/1950 se înfiin­țau și unitățile de muncă, o altă formă de pedepsire și asasinare a opo­zan­ților: Coloniile de la Periprava, Canalul Dunăre-Marea Nea­gră, un proiect văzut de Ana Pauker a se realiza „fără burghezie și împotriva ei“.

După instaurarea Guvernului Groza în martie 1945, au fost epurați funcționarii regimului Antonescu și apoi arestați, rând pe rând, așa cum s-a întâmplat în mai toate țările europene cu toți cei acuzați de susți­ne­rea fascismului, demnitarii regimurilor profasciste ori fasciste. Însă arestările nu s-au oprit doar la aceștia. Planul impus de Moscova viza distrugerea completă a elitei politice, culturale și economice interbelice. În ziua de 14 iulie 1947, un grup de fruntași ai PNȚ era arestat în urma unei înscenări sub acuzația că ar fi dorit să fugă din țară, printre aceștia liderii fondatori: Iuliu Maniu și Ion Mihalache. A urmat așa-numita „noapte a demnitarilor” din mai 1950, când au fost arestate persona­lități ale vieții politice interbelice precum Constantin Argetoianu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Daniel Ciugureanu, Gheorghe Tătărescu, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan. Practic, regimul comunist arestase întreaga elită politică a țării, unii dintre politicieni fiind cei care la 1918 făcuseră România Mare. Prea puțini au mai ieșit din închisoare în viață. Asta a fost răsplata lor. Un raport intitulat „Dinamica arestărilor efectuate de către organele Securității Statului în anii 1950-1958” menționa că în acest interval au fost arestate 91.333 de persoane. Arestarea dușmanilor poporului și lupta de clasă au continuat și după „Noaptea demnitarilor”, căci elementele dușmănoase ale chiaburilor, burgheziei și chiar țăranii care se opuneau colectivizării trebuiau pedepsite. Toți acești oameni nevinovați au umplut închisorile, coloniile de muncă ori localitățile unde au fost deportați de autoritățile comuniste. Am putea spune că nici o categorie socială și nici o confesiune religioasă nu au fost exceptate de la închisoare și abuzuri.

Deținuții au îndurat în Gulagul românesc suferințe greu de închipuit. În scrierile sale, Petre Pandrea le face acestora o semnificativă caracterizare: „Deținuții sunt monahi în lupte spirituale, în castitate, posturi și rugăciuni. Înfometați, ca­șectici și filiformi”, iar Nicolae Steinhardt în celebrul său „Jurnal al fericirii” îi împarte în sfinți, eroi, seniori și îndrăzneți ai binelui, dar nu-i uită și pe „miorlăiții înfrângerii și trădării”. Ca să reziști, mărtu­risește un alt memorialist și supra­viețuitor, „trebuia să-ți spui nu mi-e foame, nu mi-e frig, nu mă doare”. Pentru că tot am vorbit de rezis­tență, se cuvine, de asemenea, să facem mențiunea că românii s-au opus cu arma în mână regimului comunist. Ion Gavrilă Ogoranu, Toma Arnăuțoiu ori Elisabeta Rizea sunt figurile emblematice ale acestei lupte.

Totalitarismul comunist a lăsat în urma sa suferințele și martiriul a sute de mii de oameni aruncați în închisori, mulți dintre ei rămași anonimi și încă odihnindu-se în gropile unde i-au aruncat călăii lor. Suferința lor ne impresionează și ne cutremură deopotrivă. Facem o cuvenită reverență și avem datoria să nu-i uităm niciodată. Cât despre călăii lor, despre regimul criminal, ne rezumăm la a-l cita pe scriitorul I.D. Sârbu, și el trecut prin închisorile comuniste: „Cred în iertarea păcătosului. Cu condiția să se căiască. Nu cer tăierea capetelor celor care au încălcat norma de drept și norma morală, dar pretind să fie afișată pe ziduri crima lor și urlată la toate megafoanele. Ca să nu se mai repete”.