Icoana Cuviosului Dimitrie, cel retras din lume, pentru lume

Fiecare făptură umană este unică, fiecare sfânt este unic, fiecare icoană este un unicat. În ciuda elementelor comune care leagă vieţile şi icoanele sfinţilor, ale celor care au luat cu asalt spiritual calea cea strâmtă, există întotdeauna ceva care particularizează, şi anume modul personal în care fiecare a înţeles să-şi asume şi să poarte jugul lui Hristos, aspect care se reflectă şi în iconografia sa. În cazul de faţă este vorba despre icoana Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, călugărul retras din lume, pentru lume.

Într-o familie de ţărani săraci din satul Basarabi, prin veacul al XIII-lea, s-a născut şi a trăit cel care avea să devină ocrotitorul Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie, despre care nu se cunosc foarte multe amănunte. Se știe doar că, după ce a păstorit un timp oile satului, a decis la un moment dat să îmbrace haina monahală. S-a sălăşluit într-o peşteră săpată în stâncile albiei Lomului, nu departe de Basarabi, unde şi-a îndeplinit canonul rânduit. La trei veacuri după ce Sfântul şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, apa Lomului a inundat peştera, acoperind complet trupul sfântului. Totul ar fi putut sfârşi aici, istoria creştinismului fiind plină de sfinţi care dorm somnul de veci neştiuţi de nimeni decât Cel de sus, dar cu Sfântul din Basarabi Dumnezeu a rânduit altfel.

Paradoxal, nu oamenii l-au căutat, ci el i-a căutat pe ei. Din rânduiala lui Dumnezeu îngerul s-a arătat în vis unei copile ce pătimea de duh necurat, arătându-i locul unde se aflau sfintele moaşte şi promiţându-i vindecarea. Din momentul în care ele au fost scoase la lumină, implicarea Sfântului Dimitrie în viaţa oamenilor a intrat pe un drum nou.

Monahul cel retras din lume…

Odată recunoscută sfinţenia sa, în mod firesc a fost stabilită şi o iconografie, ce urma să cuprindă momentele esenţiale ale vieţii şi activităţii sale. Dar despre viaţa sa nu se ştia mare lucru, singura certitudine fiind intrarea sa în monahism şi vieţuirea sa deosebită, motiv pentru care este reprezentat iconografic conform cetei Cuvioşilor, ca un bătrân cu figură ascetică, cu barba albă şi rotundă, potrivit de lungă. Pe dedesubt poartă o tunică lungă, anteriu, de nuanţe roşu-oranj, prinsă la brâu cu o cingătoare. Semnul distinctiv al Cuvioşilor este schima monahală, purtată peste anteriu, ce ajunge până deasupra de genunchi, fiind decorată cu o cruce mare, având pictate instrumentele Patimilor Domnului ­(trestia şi suliţa). Deasupra este îmbrăcat în mantia sau melota monahală, de nuanţă roşu-violaceu. Pe cap poartă camilafca, marcată cu o cruce la nivelul frunţii. În mâna dreaptă ţine o cruce, simbolizând răstignirea voii proprii prin vieţuirea monahală, iar cu mâna stângă ţine un rotulus desfăşurat pe care este înscris un scurt text cu caracter ascetic. (Ştefan Ionescu Berechet, „Sfinţii Dimitrie în iconografia ortodoxă”, Ziarul Lumina, 23 octombrie 2013).

În această atitudine apare pictat în icoane portabile, bust sau în picioare, sau pe zidurile bisericilor, unde este rânduit în pronaos, în rândul monahilor. Dar monahismul nu este lepădare de lume în sensul ignorării ei, ci este „o formă de autentică viaţă bisericească…ce constituie Biserica” (Stylianos Papadopoulos, Monahismul, munte greu de urcat), motiv pentru care şi Sfântul Dimitrie este monahul dăruit lumii.

Pentru lume

După ce copila bolnavă a mărturisit visul părinţilor şi după ce toţi locuitorii au înţeles că lumina ce strălucea în apa Lomului venea de la moaștele sfântului, vestea s-a răspândit cu iuţime, ajungând şi la domnul Ţării Româneşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să le aducă în ţară. Dar „ajungând cu dânsele până aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fântână şi de acolo sfântul n-a mai vrut a merge mai departe. Aşa că au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfântului şi i-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfântului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfântului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcându-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele Cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfântului”.

Ulterior, mai mulţi creştini au dorit a lua o părticică din moaşte, dar n-au putut, ba chiar au fost pedepsiţi în fel şi chip. Două femei surori, Aspra şi Ecaterina, din Cernavodă, după ce au zidit o biserică, au furat o părticică din moaştele Sfântului Dimitrie dar, când plece cu căruţele lor, „caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu”. Iar „un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaştele sfântului şi a rămas cu gura căscată” (Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, vol. 2, 1991). Dar iertarea a venit degrabă, sfântul primind pocăinţa lor. Acestor minuni s-au adăugat şi altele, fapt care a făcut ca faima de tămăduitor a Sfântului din Basarabi să crească, iar iconografia sa să capete o altă structură, cea a unor mici scene, rânduite ca o cunună în jurul sfântului pictat în picioare, scene care înfăţişează momentele importante ale vieţii şi activităţii sfântului, înainte şi după adormirea sa.

Apar astfel viaţa sa de păstor, tunderea în monahism, adormirea sa, visul copilei bolnave şi aflarea moaştelor sale în apa Lomului. Apoi, tentativa de aducere a lor la Bucureşti, strădania zadarnică a vizitiilor, minunile făcute pentru cele două surori şi pentru Lavrentie. Din păcate, în icoanele pictate până acum, implicarea sa în viaţa Bucureştilor este abia schiţată, într-una apărând aducerea moaştelor sale în Capitală, iar în alta, izbăvirea de ciumă.

Monahul Bucureştilor

Moaştele sale au fost aduse aici în urma Războiului ruso-turc din 1769-1774, iar din 13 iulie 1774 ele au rămas în Catedrala Mitropolitană. Sfântului i s-a stabilit ca dată de prăznuire 27 octombrie, fiind considerat ulterior Ocrotitorul Bucureştilor. La origine, monahòs însemna singur, dar sfântul, care trăise o viaţă singur, odată ajuns în mijlocul bucureştenilor, s-a implicat în vindecarea lor de „ciuma lui Caragea” din 1812, de seceta din timpul domniei lui Grigore Ghica (1827), de holera din 1831. N-a mai voit să se întoarcă la locul său natal, săvârşind o altă minune, în timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, când soldaţi bulgari l-au răpit, dar au orbecăit prin jurul capitalei până-n zori, iar când au aflat drumul, li s-a stricat maşina, l-au pus într-o căruţă, dar au fost prinşi aproape de Giurgiu. Nu mai puţin minunată a fost statornicia sfântului care, în timpul comuniştilor, nu s-a lăsat dus din biserica sa, adunând zeci de mii de pelerini în preajma sărbătoririi sale.

În concluzie, o analiză a iconografiei Sfântului Cuvios Dimitrie aduce în faţa ochilor două tipuri. În primul rând avem o icoană „monahòs”, o prezenţă singuratică, „anahoretică”, a monahului retras din lume, iar în al doilea rând o icoană „chinovială”, a unei obşti atipice, alcătuită de o parte a celor implicaţi în viaţa Sfântului Dimitrie Basarabov sau a celor ajutaţi de acest Sfânt Cuvios, care s-a retras din lume spre a trăi pentru lume…