Iconarul care a pictat simbolul Sihăstriei

Toți cei care au trecut pe la Sihăstria Neamțului au în minte celebra icoană „Tânguirea Maicii Domnului”. Puțini știu însă cine este pictorul acestei icoane. Citiți povestea vieții lui Irineu Protcenco, un pribeag descoperit de părintele Cleopa la Afumați, lângă București.

Pe la 1655, șapte călugări din Lavra Neamțului au cău­tat mai sus de Sihăstria lui Zosin, pe valea strâmtă a Pârâului Secu, un loc al liniștii, într-o mică poiană, numită, mai târziu, „a lui Atanasie”, au întemeiat un schit cu rân­duieli aspre și viețuire athonită, greu accesibile celor mulți. Mai bine de două veacuri, că­lugării de la Sihăstria Neam­țului și-au dus viața în anoni­mat. Cu bărbi neîngrijite și cu viețuire pustnicească, des­prinși de realitățile lumii și izolați într-un loc unde nu vedeau decât pădurea, munții și Cerul, călugării erau pri­eteni cu îngerii, slujindu-L pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Rareori, la poarta schitului mai bătea câte un trecător.

În drumul lor către „Râpa lui Coroi”, locul unde s-au ne­voit nenumărați sihaștri, călugării treceau și pe la Sihăstria, pentru a se închina și pentru a primi binecuvân­tarea egumenului. Unii călu­gări nu mai reveneau nicio­ dată în lume. Își sfârșeau acolo zilele și se înveșniceau în Dumnezeu.

La Sihăstria au fost călu­gări sfinți. Osemintele lor străjuiesc poienile dimprejur, iar rugăciunile lor, în Ceruri, ocrotesc obștea de azi și sobo­rul monahilor dreptmăritori, de pretutindeni.

Sihăstria Neamțului a cu­noscut, în istoria ei, împliniri, dar a cunoscut și tristeți.

Frânturi din istoria recentă a Sihăstriei Neamțului

La începutul veacului XX, Sihăstria Neamțului a rămas aproape pustie. Un singur că­lugăr mai viețuia înlăuntrul zidurilor ei. A urmat, apoi, o revigorare a monahismului, cu viețuitori pilduitori: loanichie Moroi, Paisie Olaru, Cleo­pa Ilie, loil Gheorghiu și atâ­ția alții. A fost perioada de în­florire. Poate cea mai înaltă trăire și organizare din istoria schitului, devenit mănăstire, a fost atinsă în timpul stăreției Arhimandritului Cleopa Ilie.

În vremea egumenului lonichie Moroi și a părintelui Cleopa, mănăstirea a trecut prin flăcări. Două corpuri de chilii au fost mistuite, la fel și paraclisul de iarnă, iar bise­rica centrală a fost și ea afec­tată. În vremuri grele, Stare­țul Cleopa s-a adresat unor oa­meni pe care-i simțea aproape, credincioșilor din Rădășeni, un sat din vecinătatea Făltice­nilor, rugându-i să-i ajute la refacerea chiliilor arse.

În anii tulburi din preajma celui de-al Il-lea Război Mon­dial, oamenii din ținutul Suce­vei, ca și din alte părți de alt­fel, au trebuit să plece în refu­giu. Mai multe familii din Ră­dășeni și-au ales ca adăpost valea pârâului Secu, din a­ propierea Mănăstirii Sihăs­tria, pe atunci Schitul Sihăs­tria. Bărbații, printre care e­rau și unii meșteri lemnari, au ridicat corpurile de chilii care fuseseră mistuite de flăcări în incendiul de la începutul anilor '40. Chiliile au rezistat până prin anii '90, când, în locul unui corp de chilii, a fost înălțat cel nou, cu trapeză, bucătărie, cancelarie și chilii pentru monahi. Corpul celă­lalt, cu Paraclisul „Sf. loachim și Ana”, încă se păstrează.

Femeile, la rândul lor, aju­tau după pricepere. Găteau, făceau curățenie, spălau co­voarele. Unii dintre călugării bătrâni își mai amintesc de anii aceia de refacerea mănăstirii. În Paraclisul „Sf. loachim și Ana” se păstrează un pomelnic cu numele famili­ilor care au ajutat la ridicarea acestui sfânt lăcaș, folosit mai ales la slujbele din timpul iernii: Constantin și Catinca Buhlea, Vasile și Ileana Sofica, Ion și Ileana Grumăzescu, Costache și Maria Sofica, Ion și Casandra Profiroiu, Costa­che Manolache și soția, Ion Manolache și soția, Petru și Elena Vasiliu, Vasile și Elena Constantin, Grigore și Casandra Șoldănescu, Vasile și Ca­tinca Constantin, Nicolae și Maria Constantin, Petru și Catinca Perju, Gheorghe Rusăloia și soția, Gheorghe și Marița Andron.

„Protcenco a pictat o icoană cu Maica Domnului care plânge”

După isprăvirea lucrărilor, paraclisul trebuia pictat. Ca și Ia zidirea lui, s-a întâmplat o minune. Căutând un pictor bun, Arhimandritul Cleopa l-a găsit la Afumați, lângă Bu­curești, pe pribeagul loan Protcenco. Iată ce mărturisește părintele Cleopa: „L-am adus din București pe Protcenco. Era la Afumați. El a fugit din Basarabia, de ruși. Săracul! Era acolo cu soția lui de a doua. O fost pictor mare în Basarabia. Soția lui era din Rusia. Și el era tot de dincolo de Nistru. I-am adus aici. Au murit amândoi, săracii! A pic­tat paraclisul, icoanele. Am izbutit să obțin aprobare pen­tru venirea lor aici. Am inter­venit la Minister. Aveam un foarte bun prieten acolo, pe Teofil Pandele, care era direc­tor. I-am scos autorizație și apoi a pictat, săracul! Aici, le-am dat chilii. Pictor de mare valoare - loan Protcenco. Soția lui, a doua, Pelaghia, s-a făcut că­lugăriță, săraca! A murit tot aici. Protcenco a pictat o icoa­nă cu Maica Domnului care plânge. Ea se ducea la icoana aceea, o icoană mare în biserică, și plângea și plângea după dânsul...”. (Arhim. Cleopa Ilie, mărturisire făcută în filmul de televiziune „Fericita ne­fericire a unui pribeag”, realizat de scriitorul Grigore Hisei).

Cine a fost Ioan Irineu Protcenco

Puține informații au ajuns până la noi. Părinții din Si­hăstria, care l-au cunoscut, s-au dus, aproape toți, către Domnul. Părintele Paisie Ola­ru, cunoscutul și iubitul du­hovnic, a scris o pagină de­spre el și l-a pomenit în rugă­ciunile sale până-n ultima zi a vieții. loan Irineu Protcenco a vorbit foarte puțin. Doar câte­va cuvinte pe zi. Trăia într-o lume a lui, în care, mai ales în ultimii ani ai vieții, își făcu­seră loc numai Dumnezeu și Sfinții Lui.

loan Protcenco s-a născut în ziua de 8 mai 1888, la Nova - Pavlenko - Harkov din Ucra­ina, într-o familie de nobili (părinții se numeau Samson și Evdochia), primind la Botez numele Ivan (loan). De mic copil a fost atras de pictură (avea mare talent pentru por­trete). Dorea să picteze și i­coane, dar nu reușea întru to­tul chipurile lor. Întâlnirea cu o călugăriță sporită duhovnicește avea să-i dezlege neîmplinirea: „Dacă vrei să pictezi icoane frumoase, să te spovedești mai des, să pos­tești, să te rogi mai mult și vei picta icoane a căror frumusețe nu este din lumea aceasta”. Acest îndemn l-a urmat în toată viața sa. Așa vom înțe­lege de ce nu mânca niciodată până la orele 15-16 ale zilei. Picta cu rugăciune și cu post negru. În acest răstimp nu vorbea cu nimeni și nu accep­ta să se vorbească nici sub schele, în biserică. Părintele Paisie își amintește că a urcat odată pe schele, lângă el, să-l vadă pictând. Protcenco i-a spus: „Dacă ai venit, eu nu mai pot picta!” Și era gata să coboare. Altă dată, părintele n-a mai îndrăznit să-i „tul­bure” lucrarea (Ieroschimonah Paisie Olaru, Dă-le, Doamne, un colțișor de Rai, Chipuri de monahi pe care i-am cunoscut, Editura Trinitas, 2005).

Transfug, fără acte, se ascundea și picta icoane

A urmat o înaltă Școală de arte din Kiev și se spune că era în vremea aceea unul din marii pictori ai Ucrainei. S-a căsătorit, a avut trei copii și a făcut parte din armata țaristă (albă), în timpul Primului Război Mondial. A avut multe încercări. Viața i-a fost grea. Și-a pierdut în război un ochi și, ca atare, a pictat toată via­ța doar cu un singur ochi. Co­piii i-au murit de tifos, iar so­ția l-a părăsit. Fiind de origi­ne nobilă, a trebuit să fugă de comuniști. S-a refugiat la Chi­șinău, în Moldova. Fără avere și fără familie, se întreținea pictând icoane și realizând, după mărturisirea arhim. Bar­tolomeu Florea, superbe por­trete ale oamenilor importanți ai vremii. S-a recăsătorit cu o ucraineancă, Scobiciov Pelaghia (născută la 1 octombrie 1891, din părinții Petru și Evdochia). Când rușii au inva­dat Basarabia, în 1940, a fugit peste Prut, în România. Transfug, fără acte, se ascun­dea și picta icoane. A fost aju­tat de un călugăr de la Schitul Darvari din București, Nica­nor Bica, căruia îi picta icoa­ne, locuind în capitală și apoi în casa unui creștin din locali­tatea Afumați. Una din icoane a ajuns în mâna egumenului Cleopa de la Sihăstria Neam­țului. Încântat peste măsură, cuvioșia sa și-a luat bastonul și cojocul și a făcut cale lungă să-l găsească. Tot cu ajutorul monahului de la Darvari, l-a găsit, în toiul unei nopți, într-o casă dărăpănată din apro­pierea Bucureștilor. I-a făcut acte, i-a spus planurile ce le avea și l-a luat la Sihăstria, împreună cu soția lui (actele au fost făcute cu ajutorul arhimandritului Teofil Pânde­le, prietenul părintelui Cleopa, care lucra atunci în Ministerul Cultelor).

Au adus cu ei icoanele Catapetesmei, care erau deja pictate (se pare, cu destinația Muntele Athos), și celebra icoană Axionița, care se află acum în Paraclis. Ajuns la Si­hăstria, zugravul Protcenco a avut cea mai tihnită perioadă din zbuciumata-i viață. A trăit aici „sub iluminarea sfințeniei și sublimului crea­ției. Ceasurile lui de zugrăviceală erau ale contopirii cu sacralitatea istoriilor de de­ mult, recreate prin patosul trăirii depline”.

„În timp ce el lucra, soția lui, Pelaghia, se ruga”

Arhimandritul loanichie Bălan, ucenic - în anii aceia - la Sihăstria, își amintește: „Eu îi cumpăram vopsele și îi preparam uleiul. îi dădeam la mână materialele. Aveam 20 de ani și îl ajutam, el fiind pe schelă. Interesant, în timp ce el lucra, soția lui, Pelaghia, se ruga. Citea o psaltire pe zi, iar el stătea pe schelă. Nu mânca nimic de dimineață până pe la trei după-amiază: «Părinte, dacă mănânc, eu nu mai pot să pictez în ziua aceea. Deci, eu trebuie să postesc ca să pot lucra»... Numai cu post a pic­tat. Ea se ruga la chilie și el era pe schelă. Dacă intra ci­neva în biserică, nu mai putea picta. Se oprea, chiar de nu știa cine este. Am înțeles, pe urmă, că avea rugăciunea ini­mii. Rugăciunea de taină, ce lucrează în interior, în inimă, mistic, ca să zic, și în această atmosferă de rugă și de însingurare, dar, în același timp, de unire cu Hristos, el picta”. (Arhim. loanichie Bălan, Mărturisire în filmul de tele­viziune „Fericita nefericire a unui pribeag”, realizat de scri­itorul Grigore Ilisei).

O icoană „de probă”

La puțin timp după ce a ajuns la Sihăstria, i s-a cerut să picteze o icoană, „de pro­bă”. S-a rugat mult la Maica Domnului și a pictat o icoană străină parcă de penelul unui muritor: Tânguirea Maicii Domnului. Părintele Paisie, dar și alții, aminteau că Maica Domnului i s-a arătat și i-a mulțumit pentru felul în care a pictat-o. Bolnav de plămâni, având un singur ochi, cu su­fletul răvășit de furtunile abătute asupra sa, pictorul Protcenco și-a găsit drept pri­eteni pe sfinți. El trăia numai pentru ei, le citea viața de mai multe ori, se ruga și abia după aceea trecea la lucru. Era foarte liniștit și tăcut. Nu vor­bea cu nimeni. În cimitirul mănăstirii avea banca lui, „banca pictorului”, cum o numeau călugării. Toți îi respec­tau dorința de a petrece în liniște. Se spune că se ridica și pleca ori de câte ori cineva se apropia de el.

El a fost un neîntrecut iconar. Icoanele lui se mai întâlnesc la Catedrala Patriar­hală, Catedrala Mitropolita­nă din Iași, Schitul Darvari, Schitul Icoana Nouă, Mănăs­tirea Crasna, bisericile din Grințieș, Pipirig, Rădășeni și, desigur, la Sihăstria. Dintre icoanele pictate pentru cate­drale, biserici și paraclise, ca și pentru casele particulare, unele erau împodobite cu foiță de aur, cu gravuri și chenare în email, tehnică denumită „cicancă”. A pictat portrete și câteva biserici (Paraclisul „Sf. loachim și Ana” de la Sihăs­tria, Biserica Mănăstirii Soroceni, ca lucrare de licență, evi­dențiată cu mențiunea „magna cum laude”, Biserica Ciu-flea din Chișinău, Catedrala din Chilia Nouă, Paraclisul Seminarului din Ismail, un paraclis la Mănăstirea Chițcani ș.a.).

Culori din petale de flori, plante și rugină

N-a avut niciun ucenic. A luat cu el, dincolo de lumea aceasta, taina culorilor. Pre­para culorile din petale de flori și din unele plante sau chiar din rugină. Frecată pe piatră și pusă în ulei de in, cu­loarea era folosită mai ales pentru umbre.

Șederea lui la Sihăstria a fost de șase ani (1947 -1953). A fost un mare dar pentru el, dar și pentru Mănăstirea Sihăstria.

În luna august 1953, boala i s-a agravat (o boală severă de plămâni și inimă). Fiind în vârstă de 65 de ani, a cerut să fie călugărit. Călugăria lui și tunderea „în schima cea mare” s-a făcut chiar lângă icoa­na unde Prea Curata i se ară­tase și-l inspirase în dumne­zeiasca splendoare a culorilor ce i-au zugrăvit chipul... O­crotit de îngeri și de rugăciu­nile Celei pline de Dar, a tre­cut pragul acestei lumi a treia zi după călugărie, încă purtând îngereasca ocrotire a mantiei. Era 23 august 1953. Călugării mănăstirii i-au cân­tat prohodul și l-au așezat, până în ziua învierii, în poiana liniștii, alături de sfin­ții monahi nevoitori.

Sfârșitul unei povești adevărate

Din același film de televi­ziune, închinat pictorului, mai aflăm: „După câteva zile de la moartea lui, vine o fe­meie străină. N-o știa nimeni. Și întreabă: aici e Mănăstirea Sihăstria? Da, i se răspunde. Zice, mai departe: Aici a trăit un pictor Protcenco? Da, i se spune. Așa-i c-a murit. Unde-i îngropat? În cimitir. Unde-i cimitirul? Uite, pe dealul ace­la. Nimeni nu i-a dat impor­tanță. O femeie bătrână și străină. S-a dus la cimitir și a început să plângă. Era femeia lui dintâi. Plângea ca un copil: „Eu te-am înșelat, eu te-am lăsat, eu sunt o criminală.” Vor­bea singură cu acea cruce de la căpătâiul lui. A plecat apoi în drumul ei. Se pare că a mu­rit la Vatra Dornei, înainte de 1990. Bătrâna Pelaghia a mu­rit la Sihăstria”, aflăm de la arhim. loanichie Bălan.

A doua soție a pictorului, cea care-i fusese credincioasă toată viața și îl urmase în multele încercări ale vieții, a rămas ca soră la Mănăstirea Sihăstria (aceasta fusese și una dintre condițiile puse de pictor, când acceptase să-l în­ soțească la Sihăstria). Ea și-a continuat, printre lacrimile pribegiei, viața. Mărturisea uneori: „Nu știți ce înseamnă să trăiești printre străini, în țară străină”. A avut și ea multe umilințe, cei mai mulți n-au înțeles-o, unii râdeau de ea, alții o ocărau. În primă­vara anului 1980, simțindu-se din ce în ce mai rău, a cerut și ea să fie călugărită. A primit îngerescul chip cu numele de Pelaghia. La trei zile după că­lugărie, a trimis după părin­tele Cleopa, rugându-l să vină, că nu mai are mult de trăit. După ce a văzut-o și i-a ascul­tat ultima mărturisire, părin­tele Cleopa a venit în biserică, la Sfânta Liturghie. La sfârși­tul Vohodului mare, din pragul bisericii, Cuvioșia Sa a strigat: „Pomeniți-o și pe maica Pela­ghia, că s-a dus la Rai”.

Era luni, în ziua Sfintei Treimi, la trei zile după călugăria ei. Istoria se repe­tase identic. Pelaghia a fost primită și ea în cimitirul mă­năstirii. A fost aceasta o po­veste de roman, cu personaje adevărate care au luptat me­reu împotriva valurilor și a furtunilor vieții.