Taina Sfintei Învieri este prezentă în imnografia Bisericii Ortodoxe, îndeosebi în imnele liturgice închinate slăvitului praznic al Paştilor. Învăţătura stabilită şi consemnată în formulări de credinţă a putut fi receptată poetic şi liturgic de toţi creştinii care participă la comunitatea de iubire şi credinţă a Bisericii. Turnată în forme poetico-imnografice şi exprimată prin dulceaţa melodică a celor opt glasuri bisericeşti, învăţătura de credinţă este mai uşor asimilată. Mai mult decât atât, ea devine trăire, fiindcă melosul se constituie într-un mijloc de transmitere a teologiei, destinat inimii şi sensibilităţii fiinţei umane; din acest motiv, cântarea în biserică poate transforma fiinţa lăuntrică a creştinului, consolidându-i învăţătura dreaptă, întărindu-i inima şi făcându-l să participe pe deplin la viaţa Bisericii.
Canonul Învierii, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin şi care este cântat în glasul I bisericesc, cuprinde nouă cântări sau ode, fiecare odă având câte trei tropare, primul, numit irmos, care se repetă la sfârşitul fiecăreia dintre cele nouă cântări..
Canonul Paştilor are la bază predicile Sfântului Grigorie de Nazianz
Sfântul Ioan Damaschinul a alcătuit acest canon pascal inspirându-se din cărţile Sfintei Scripturi şi din cuvântările panegirice la acest praznic, rostite de unii Părinţi ai Bisericii, îndeosebi Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Troparul cântării se adreseză tuturor fiilor Bisericii sub forma unei chemări la ospăţul sfânt al Învierii Domnului. Este strigătul şi anunţul Bisericii prin care este proclamată făţiş bucuria Învierii, prin care Hristos ne-a ridicat din amărăciunea morţii la viaţă şi de pe pământ la cer, arătându-ne prin aceasta că am primit, prin harul Învierii, înfierea şi posibilitatea de a redeveni fii ai împărăţiei cereşti a Preasfintei Treimi. Învierea noastră, a tuturor, a fost posibilă datorită asumării firii noastre omeneşti în Ipostasul Fiului lui Dumnezeu; firea umană fiind unită cu dumnezeirea Fiului, prin Întruparea Sa din Fecioara Maria, intră într-un proces de îndumnezeire. Unirea ipostatică a celor două firi are drept urmare întărirea firii omeneşti, care, prin jertfa, moartea şi învierea Domnului devine incoruptibilă şi nemuritoare. Faptul că împărtăşirea omului de Dumnezeu implică eforturile noastre spirituale îl arată melodul în următorul tropar, zicând: „Să ne curăţăm simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii“, iar în altă parte, arată că viaţa noastră este o împreună-lucrare cu harul lui Hristos primit la Taina Botezului.
Împreună cu Hristos
Prin botez murim şi înviem împreună cu Hristos: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. „Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta“.
Prin urmare, pentru a muri şi a învia împreună cu Hristos trebuie mai întâi să ne asumăm jertfa Sa, murind faţă de lume, prin răstignirea faţă de lucrurile păcatului din lume (Gal. 2,20) ca să putem renaşte, prin har la viaţa în Hristos.
Cuvintele citate mai sus au fost rostite de Sfântul Grigorie Teologul într-o cuvântare la Sfintele Paşti din anul 362, astfel: „Ieri m-am răstignit împreună cu Hristos, astăzi mă slăvesc împreună cu el; ieri am murit împreună cu Hristos, astăzi înviez împreună cu El: ieri am fost îngropat împreună cu Hristos, astăzi mă ridic din mormânt împreună cu El“. Învierea lui Hristos a dăruit bucurie întregii făpturi, aceasta aducând laudă Ziditorului. În locul morţii şi întunericului care stăpâneau până acum, Hristos Dumnezeu, Care nu-şi părăseşte creaţia, aduce lumina Sa şi o umple de sens: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică. Deseori, în limbajul imnologilor este întrebuinţat procedeul personificării, prin care creaturile iraţionale devin însufleţite şi sunt mişcate de prezenţa lui Dumnezeu. Dar, după cum se poate vedea din textele citate, la această sărbătoare a luminii participă şi netrupeştile puteri, slujitoare ale iconomiei răscumpărării, într-un cuvânt, întreaga Biserică.
Profeţii Vechiului Testament, martori în duh ai Învierii
Plecând de la evenimente şi întâmplări ale istoriei biblice a Vechiului Testament, Sfântul Ioan Damaschin încearcă să demonstreze poetic faptul că acestea toate au avut un caracter tipologic, prefigurativ. Profeţii amintiţi în unele tropare vin să ne descopere că cele pe care le-au arătat cu multe secole înainte de venirea lui Hristos, sub insuflarea Duhului lui Dumnezeu, nu sunt altceva decât închipuiri şi prefigurări ale actelor dumnezeieşti răscumpărătoare care se vor înfăptui la plinirea vremii. Profetul Avacum este prezentat ca martor al Învierii, ca unul care, în Duhul fiind, a exclamat cu bucurie: „Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca Cel atotputernic“ În capitolul al II-lea al profeţiei sale Avacum spune: „Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe ca să priveghez şi să văd ce-mi va grăi mie şi ce-mi va răspunde la tânguirea mea. Şi Domnul mi-a răspuns şi mi-a zis: Scrie vedenia şi o sapă cu slove pe table, ca să se poată citi uşor; Căci este o vedenie pentru un timp hotărât; ea se va împlini la vreme şi nu va fi vedenie mincinoasă. Dacă întârzie, aşteapt-o, căci ea va veni sigur, fără greş“. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în cuvintele acestea o profeţie a Învierii Domnului, acum împlinită, reacţia fiind strigătul entuziast al îngerului.
Cântarea a 7-a ne pune înainte chipul celor trei tineri, care fiind aruncaţi în cuptorul cel cu foc din Babilon, au simţit roua aducătoare de mântuire. După cum Cuvântul a păzit nevătămaţi pe cei trei tineri, datorită credinţei lor în Dumnezeul Cel viu, pe care L-au mărturisit, tot astfel şi acum Cuvântul întrupat coborându-se în mormânt, prin pătimire, îl înviază pe omul cel vechi muritor şi îl îmbracă în haina nestricăciunii. Firea omenească în Hristos devine nestricăcioasă. Însuşi imnul Învierii scoate în evidenţă faptul că Iisus Mântuitorul, cu moartea pe moarte călcând, a dăruit viaţă celor din mormânturi. Deci, asumându-şi condiţia noastră, omorând moartea şi păcatul în trupul Său, fără a refuza jertfa şi moartea, din iubire nemărginită a putut să învie şi să ne mântuie din robia morţii şi a păcatului.
Hristos, Izvorul vieţii, băutura cea nouă
Irmosul cântării a 3-a face aluzie la minunea scoaterii apei din stâncă de către Moise la Horeb, prin lovirea ei cu toiagul. Prin analogie cu stânca, Hristos este Apa cea vie, Însuşi izvorul vieţii. Dacă la Horeb Moise a săvârşit minunea scoaterii apei din piatră prin puterea lui Dumnezeu, aici Însuşi Izvorul vieţii prefigurat este prezent, izvorând din trupul Său mort şi mai apoi înviat apa cea vie a botezului. Totodată, băutura cea nouă este şi sângele izvorât din coasta Sa, prin care ne unim în chip tainic cu El, în Biserică. Ideea aceasta este reluată şi amplificată în cântarea a 8-a, unde se spune: Veniţi, din rodul cel nou al viţei, al dumnezeieştii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, împărăţiei lui Dumnezeu să ne împărtăşim, lăudându-L pe dânsul ca pe un Dumnezeu în veci. Împărăţia lui Dumnezeu are aici şi sensul de Biserică a lui Hristos în care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului şi trăim în mod anticipat viaţa din împărăţia cerurilor, unde dorim să ajungem.
Trăirea plenară din împărăţie o cerem lui Hristos, cântând în cântarea a 9-a: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale.“ Aceste cuvinte au fost rostite de acelaşi Sfânt Grigorie într-o altă cuvântare la praznicul Sfintelor Paşti din anul 385, într-o formă asemănătoare celei compuse de Ioan Damaschin: „Dar, o, Paşte mare şi curăţitor a toată lumea! O, Cuvântule al lui Dumnezeu şi lumină şi viaţă şi înţelepciune şi putere! Căci mă desfăt cu toate numirile Tale! O, naştere din mintea cea mare şi pornire şi pecete! O, Tu Cuvântule de minte necugetat şi omule care te vezi, care toate le porţi, legându-se laolaltă cu cuvântul puterii Tale!“.
▲
Jertfa mielului pascal, prefigurare a răstignirii lui Hristos
În multe dintre troparele canonului, ca şi în stihirile Paştilor, jertfa Mântuitorului este o împlinire a jertfei mielului pascal pe care l-au mâncat evreii conduşi de Moise în Egipt, în noaptea dinaintea ieşirii din pământul robiei. Spre deosebire de evenimentul ce a marcat ieşirea poporului lui Dumnezeu din robia egipteană pentru a se întoarce în pământul Canaanului, jertfa, moartea şi Învierea Domnului semnifică trecerea noastră din moarte la viaţă, din stricăciune la nestricăciune, din robie la libertate. De aceea imnograful Îl denumeşte pe Hristos: Paştile cele curăţitoare, Mieluşel de un an; Paştile cele sfinţite, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite. Toate aceste expresii vin să sublimeze Persoana Mântuitorului şi să pună în lumină măreţia şi valoarea dumnezeiască a lucrării Sale soteriologice. Irmosul cântării a 6-a este o paralelă între episodul vechi testamentar al petrecerii lui Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi şi şederea Mântuitorului în mormânt tot atâta timp. Tot aici este subliniată ideea coborârii lui Hristos la iad, redată pictural în icoana Pogorârii la iad, unde sfărâmă porţile cele de aramă şi încuietorile cele veşnice şi aduce de acolo pe strămoşii omenirii, Adam şi Eva, împreună cu toţi drepţii Vechiului Testament.
