În căutarea unei noi simfonii Biserică - Stat

La 30 iulie 1945, după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, într-o perioadă când speranţa se amesteca cu nesiguranţa viitorului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresa credincioşilor o pastorală prin care-şi preciza atitudinea faţă de noua situaţie internaţională. "Democraţia însemnează dreptul tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor la libertate, la dreptate şi egalitate după vrednicia lor", spunea pastorala. Ca specialist în probleme de drept bisericesc, profesorul Lazăr Iacob a avut misiunea să dezvolte ideile latente din cuprinsul pastoralei din perspectiva raporturilor Stat - Biserică, rezultând astfel studiul "Biserica şi transformările sociale".

Biserica Ortodoxă Română nu făcea altceva decât să ia act de un lucru de care au luat seamă şi alte culte religioase din lume (ex. Biserica Catolică), anume că, după devastatorul război, democraţia s-a dovedit a fi cel mai dezirabil regim politic pentru omenire: "Cel mai de seamă eveniment petrecut în ultima vreme este încheierea războiului cu biruinţa Puterilor Aliate. Dând laudă lui Dumnezeu că a pus capăt crâncenului măcel, nu putem să nu vedem că biruinţa Puterilor Aliate înseamnă biruinţa democraţiei.

Democraţia înseamnă dreptul tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor la libertate, la dreptate şi egalitate după vrednicia lor. Această idee frumoasă şi mare alcătuieşte miezul Chartei de la San Francisco şi noi avem nădejde că marile naţiuni vor căuta să dea o aplicare cât mai sinceră şi mai deplină, care să chezăşuiască pacea cea dreaptă între statele şi popoarele lumii, fie mari, fie mici.

De aceea, avem motive să ne bucurăm că aceste idei au ajuns la biruinţă şi în viaţa Statului nostru".

"Dubla cetăţenie" a omului

Punctul de pornire al demersului profesorului Iacob este realitatea "dublei cetăţenii" pe care o are omul în lume: cetăţean al statului şi credincios al Bisericii. Aceste două autorităţi, în principiu, crede Lazăr Iacob, "merg pe cărări deosebite, urmăresc scopuri deosebite şi se folosesc de mijloace proprii pentru realizarea acestor scopuri". Dar, din moment ce ambele entităţi au drept ţintă omul şi încercarea de a îmbunătăţi condiţia acestuia (sub aspect material şi moral, evident în doze diferite), ele, deşi distincte, trebuie să ajungă să colaboreze: "Din dubla cetăţenie a omului rezultă drepturi şi datorii în domeniul spiritual şi în domeniul secular. Dar acelaşi subiect de drept nu se poate împărţi. De aceea colaborarea celor două autorităţi, armonizarea activităţii lor, concluzionează profesorul Iacob, este un imperativ categoric pentru binele omului şi al societăţii".

Aşadar, pe de-o parte, distincţie, diferenţă, pe de altă parte colaborare, între două entităţi care de-a lungul timpului s-au interferat în numeroase moduri. De fapt, discuţia pe care o iniţiază profesorul Iacob are ca unul dintre obiective critica celor două maladii care, în opinia teologului român, au atins de-a lungul istoriei relaţiile Stat-Biserică: cezaro-papismul în Răsărit, papo-cezarismul în Apus. Nici încercările Statului de subordonare a Bisericii, nici "absorbţia" Statului într-o teocraţie universală nu s-au dovedit lucruri benefice persoanei şi societăţii. De aceea, "fiecare parte trebuie să respecte suveranitatea celeilalte. Biserica să poarte de grijă de cele dumnezeieşti, statul de pământeşti. Independenţa de a lucra fiecare în domeniul propriu va fi libertatea Bisericii din partea Statului şi libertatea Statului din partea Bisericii. Libertatea aceasta pretinde ca Statul să nu se amestece în chestiunile religioase, de exclusivă competenţă a autorităţii bisericeşti. Dar aceleaşi principii de libertate şi reciprocitate impun ca nici autoritatea bisericească să nu se ocupe de afacerile lumeşti".

Împărăţia Cezarului vs Împărăţia lui Dumnezeu

Însă, când vine vorba de Biserică, analiza exclusiv istorică nu este de-ajuns, ci instituţia ecleziastică trebuie să ţină seama de "învăţătura şi ordinea ei de drept" în ceea ce priveşte "originea, organizaţia, scopul şi mijloacele Bisericii, concepţia Bisericii despre Stat şi despre rostul pe care Statul, ca societate organizată, îl îndeplineşte în lume".

În majoritatea covârşitoare a cazurilor, punctul de plecare în dezbaterea teologică referitoare la relaţia Stat-Biserică este celebrul verset "Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22, 21). Lazăr Iacob îl invocă la rândul lui, pentru a sublinia, pe de-o parte, faptul că omul are, deopotrivă, îndatoriri lumeşti şi îndatoriri spirituale, care nu sunt obligatoriu identice şi, pe de altă parte, diferenţa de esenţă dintre autoritatea lumească şi cea a Bisericii, care este una de natură spirituală, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe forţa constrângătoare a Statului: "De ce stabileşte Biserica incompatibilitatea între slujba spirituală şi slujba de stat? Biserica opreşte acest cumul întâi, fiindcă Întemeietorul Bisericii opreşte să se amestece în sfera celor două puteri, al doilea pentru că unirea puterii lumeşti cu cea spirituală poate slăbi importanţa slujbei spirituale, sau poate să deschidă calea pentru supremaţia Bisericii şi în cele temporale, şi, al treilea, fiindcă prin acest amestec se pot furişa metode şi practici străine de scopul Bisericii şi de spiritul constituţiei bisericeşti ¤…¥ Puterea spirituală este puterea iubirii, modestiei, blândeţii, a pildelor de urmat, nu a stăpânirii în sensul puterii lumeşti. Prin activitatea ei religioasă morală, Biserica a contribuit la îmblânzirea practicilor şi metodelor întrebuinţate de puterea lumească, totuşi, deosebirile între cele două autorităţi sunt foarte mari. Dacă Biserica nu admite încercări de stăpânire nici sub "chipul de lucrare sfinţită", ea cu atât mai vârtos va trebui să se opună, ca prin cumul de putere politică şi bisericească, să se inducă "mândria stăpânirii lumeşti", adică atitudini şi metode obişnuite în societatea civilă."

O nouă "simfonie"

Însă toată această dezbatere nu trebuie să aibă ca şi finalitate ruptura între Biserică şi Stat şi ignorarea lor reciprocă, pentru că acest lucru este imposibil. Este mai mult un proces de distingere şi lămurire, care are drept finalitate funcţionarea eficientă a ansamblului social: "Legătura dintre ele trebuie să se întemeieze pe o deplină reciprocitate, să se completeze reciproc şi să devină o adevărată simfonie". Însă aici nu este vorba de vechea "simfonie" bizantină, ci de sublinierea faptului că între Biserică şi Stat, care nu mai este obligatoriu creştin, este necesară existenţa unor relaţii armonioase.

Folosind o analogie din fizică, profesorul Iacob arată că raporturile dintre cele două entităţi funcţionează asemenea principiului vaselor comunicante: "Orice presiune dintr-o parte se resimte şi în cealaltă parte". Din perspectiva Bisericii, există două situaţii de dezechilibru venite din partea societăţii. Una este când societatea se schimbă, fără a viza, în vreun fel sau altul, Biserica. În principiu, în asemenea situaţii, Biserica nu are motive să se amestece însă dacă societatea "trăieşte în strâmtori şi suferinţe", atunci Biserica nu poate să rămână indiferentă.

A doua situaţie se referă la posibile încercări de amestec ale statului în viaţa Bisericii: "Ce influenţă pot avea asupra Bisericii transformările din Stat? Dat fiind caracterul divin şi permanent al organizaţiei Bisericii, transformările în societate nu pot schimba cu nimic din organizaţia Bisericii. Autoritatea Bisericii trebuie deci să examineze toate problemele şi transformările sociale în lumina doctrinei creştine. Şi, desigur, nu va primi, nici nu poate primi, idei şi practici contrare spiritului constituţiei bisericeşti. Oricare ar fi transformările în societate, acestea nu pot schimba aşezarea constituţională a Bisericii şi nu pot determina o renunţare a autorităţii ecleziastice la prescripţiile ordinei sale de drept".

Creştinism şi democraţie

Discursul profesorului Iacob reprezintă o viguroasă afirmare a identităţii Bisericii şi a misiunii ei spirituale, construind mai multe "frontiere", utile în stabilirea unor raporturi corecte cu puterea politică. El se înscrie în orizontul mai larg european al epocii, de acceptare a valorilor democratice drept cele mai dezirabile pentru Biserică dintre valorile modernităţii, de afirmare a neutralităţii Bisericii în domeniul politic şi de promovare a valorilor credinţei.

Lazăr Iacob avea aceeaşi părere despre democraţie, chiar dacă aceasta nu era construită pe principii creştine: "Suntem la sfârşitul celui mai grozav război din câte au bântuit vreodată omenirea ¤…¥ Indiscutabil, societatea trece prin transformări mari, iar la baza acestor prefaceri stă principiul democratic, care înseamnă: egalitate, dreptate, înţelegere şi bunăvoire între oameni.

Biserica priveşte cu vie simpatie aşezarea societăţii pe principiile dreptăţii şi egalităţii între oameni ¤…¥ Orice năzuinţă pentru a-l face pe om mai bun, mai mulţumit şi mai fericit are şi asentimentul Bisericii". Din păcate pentru România, "democraţia" a căpătat în scurt timp alte înţelesuri, date de cuceritorul sovietic.

▲ Profesorul Lazăr Iacob

Părintele-profesor Lazăr Iacob s-a născut la 28 martie 1884 în comuna Peşteş, judeţul Bihor, într-o familie de preot. A studiat la Beiuş, Arad şi Cernăuţi. Şi-a început cariera în învăţământul superior la Institutul Teologic din Arad (1908-1921), activând apoi la Academia de Drept din Oradea (1921-1934) şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1934-1938). Din 1938, până la pensionare, în 1948, a fost profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. De-a lungul timpului, Lazăr Iacob a fost membru al Adunărilor Eparhiale de la Arad şi Oradea, membru al Consiliului Eparhial de la Oradea şi în Congresul Naţional Bisericesc. De asemenea, a fost delegat al Aradului la Marea Adunare de la Alba Iulia din decembrie 1918. A murit la Bucureşti, la 13 septembrie 1951.