Iorgu Dumitrescu, ctitor şi susţinător al culturii bisericeşti

În lumea negustorilor totdeauna s-au găsit suflete adânc plecate spre închinarea lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei se duceau să se închine la Locurile Sfinte, de unde se întorceau cu numele de Hagi, aninat la numele lor obişnuit. Alţi comercianţi, care mergeau după treburile lor negustoreşti la Lipsca (Leipzig), de unde avem în Bucureşti numele străzii Lipscani, nu se puteau lipsi de sfintele slujbe ale Bisericii. De aceea, şi-au întemeiat acolo lăcaş ortodox la care au fost slujitori bărbaţi însemnaţi ai Bisericii noastre, ajunşi mai târziu episcopi şi mitropoliţi (episcopul Ghenadie de la Argeş, mitropolitul Partenie de la Iaşi). Din lumea acestor iubitori de Dumnezeu unul a fost vrednicul de pomenire Iorgu Dumitrescu, din comuna Răcari, judeţul Dâmboviţa.

Deşi negustor numai într-o comună, el a desfăşurat activitate misionară în Biserică la nivel naţional, prin cărţile tipărite pe propria cheltuială, care se dăruiau în general creştinilor doritori din întreaga ţară şi în special elevilor premianţi din mediul rural. La vremea aceea, cărţile răspundeau unei mari nevoi duhovniceşti, fiind răspândite în dar atât în ţară, cât şi la fraţii din Basarabia şi America.

Un negustor gospodar şi milos

Iorgu Dumitrescu s-a născut în Câmpulung Muscel, la anul 1851, din părinţi ţărani, Dumitru şi Maria. După ce deprinde arta comerţului pe lângă un negustor ploieştean, om foarte credincios, tânărul Iorgu ajunge ca negustor ambulant în zona comunei Podu Bărbierului, actualmente Răcari, unde, prin muncă şi perseverenţă, a reuşit să îşi deschidă propria băcănie. Între timp, Iorgu Dumitrescu va lega prietenii cu comercianţi renumiţi din zonă şi din Bucureşti, iar activitatea comercială i se va dezvolta, ajungând să aibă în proprietate mai multe magazine, brutărie, cramă, depozit de materiale de construcţii, precum şi proprietăţi imobiliare în zonă şi în Capitală. În toată activitatea lui nu era singur, ci era înconjurat de aşa-zişii „băieţi de prăvălie“, optzeci la număr, pe care îi învăţa de mici arta comerţului, iar mai târziu îi susţinea să-şi înceapă propria activitate negustorească. Astfel, negustorii se înmulţeau şi localitatea căpăta statutul de târg.

Iorgu Dumitrescu s-a căsătorit cu Maria, fată luată de la Şcoala de fete „Pitar Moşi“ din Bucureşti, iar Cununia lor a avut loc la Biserica Brezoianu din Bucureşti, având drept naşi pe comerciantul Grigore Alexandrescu cu soţia sa. Nu ştim din ce cauză soţia lui Iorgu a murit de tânără. A devenit un om foarte apropiat de Biserică cel mai probabil sub influenţa negustorului Dumitrache din Ploieşti, unde Iorgu se formase în anii tinereţii, iar mai târziu, sub îndrumarea preotului catolic german Sebastian Kneipp, pe care îl căuta în fiecare vară în Germania. Iorgu Dumitrescu s-a remarcat printr-o activitate creştină extraordinară, manifestată prin ctitoriri de lăcaşuri sfinte şi acţiuni filantropice, precum şi prin tipărirea de cărţi cu conţinut duhovnicesc, toate acestea mărturisindu-i râvna deosebită până în zilele noastre. Istoricele ctitoriilor lui amintesc de numele Iorgu Dumitrescu, iar predosloviile cărţilor tipărite pe cheltuiala sa - de un „pios creştin“, aşa cum smerit îi plăcea să semneze la începutul acestor cărţi.

Comerciantul cu purtare de Pateric

În ceea ce priveşte viaţa personală, bazându-ne pe mărturia unei persoane care l-a cunoscut pe Iorgu Dumitrescu în ultima parte a vieţii sale, putem spune că ducea o viaţă personală smerită, cu înclinaţii ascetice. Iarna, niciodată nu încălzea încăperea în care dormea, fie vară, fie iarnă, se încălţa tot timpul cu sandale şi se spăla cu apă rece. Era nelipsit de la Sfânta Liturghie, unde-i plăcea să rostească Crezul. Este de remarcat şi modul în care se purta cu cei care intrau în una dintre băcăniile lui şi furau ceva. Iorgu Dumitrescu nicidecum nu-i pedepsea pe aceşti oameni, cum se procedează în general. Cei care furau erau însemnaţi cu cretă de unul dintre băieţii săi de prăvălie, iar la ieşirea din magazin primeau o lipie şi un cornet de măsline. Această purtare faţă de hoţi o mai întâlnim poate doar în Pateric, unde părintele găseşte hoţul în chilie şi fură cu el, întrebându-l ce-i mai trebuie.

Multe cărţi de cult au fost tipărite cu sprijinul său

Păstra legături cu monahi de la Muntele Athos, pe care adesea îi găzduia în casa lui din Răcari, unde îi chema la sfat pentru tipăriturile ce urmau să apară susţinute financiar de el. Iorgu Dumitrescu, care citise multe cărţi duhovniceşti şi înţelesese cât de importante sunt acestea pentru înlesnirea înţelegerii credinţei în viaţa creştinilor şi, totodată, observând cât de rare sunt prin casele creştinilor, a tipărit, cu înalta binecuvântare a Sfântului Sinod, mai multe cărţi. În anul 1898 - o prescurtare din „Vieţile Sfinţilor“ după mineiele care erau întrebuinţate în cult, „Minunile Maicii Domnului“ - în 1899, „Mântuirea Păcătoşilor“ - în 1900 şi „Urmarea lui Hristos“ - în primăvara anului 1901. Toate aceste cărţi, precum şi altele, tipărite în aproximativ 250.000 de exemplare, erau dăruite bisericilor parohiale, elevilor premianţi din şcolile rurale, creştinilor doritori, bolnavilor din spitale, soldaţilor de pe front şi, după cum am amintit, fraţilor din America şi Basarabia. A mai tipărit Vieţile Sfinţilor în 12 volume mari, pe care, de asemenea, le-a dăruit. În demersul lui de tipărire a fost susţinut şi de arhiereul Nifon Ploieşteanul, care aducea la cunoştinţă Sfântului Sinod intenţiile lui Iorgu Dumitrescu.

Iată şi îndemnul adresat creştinilor care primeau aceste cărţi, destul de rare la vremea aceea: „Primiţi, iubiţi creştini şi fraţi români, aceste cărţi folositoare de suflet şi citiţile cu luare aminte, cu credinţă şi evlavie; căci asemenea cărţi ne luminează mintea spre bine şi ne îmbărbătează inima spre a putea lupta cu valurile cele primejdioase ale acestei vieţi vremelnice. Alungaţi din casele voastre şi smulgeţi din mâna copiilor voştri cărţile vătămătoare de suflet, care de la o vreme foarte mult s-au înmulţit, şi se răspândesc prin ţara noastră de vrăjmaşii neamului românesc; căci, prin astfel de cărţi, duşmanii noştri sapă la temelia patriei şi a Bisericii noastre naţionale. Daţi copiilor voştri să citească numai cărţi folositoare de suflet, dacă voiţi să devie cetăţeni buni şi creştini virtuoşi“.

Ctitor a 10 biserici în Muntenia

După cum am amintit, Iorgu Dumitrescu a fost şi un mare ctitor de biserici în Muntenia. El a zidit peste zece lăcaşuri care, astăzi, se găsesc în Eparhia Târgoviştei. Amintind câteva dintre ele, ne gândim la Biserica „Sfântul Nicolae“ - Ţepeş Vodă, „Izvorul Tămăduirii“ - Bâldana, biserica parohiei Gulia, biserica parohiei Româneşti, biserica parohiei Cuza-Vodă. Capodopera ctitoriilor sale o reprezintă Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din micul oraş Răcari, unde Iorgu a trăit şi şi-a desfăşurat bogata activitate comercială. Biserica „Sfântul Gheorghe“, o splendidă ctitorie, considerată o „Sfântă Sofia“ a regiunii, de mărimea unei catedrale cu şapte turle, a fost începută de Iorgu pe terenul donat de el, însă a fost finalizată cu sprijinul comercianţilor (băieţii de prăvălie) formaţi de înaintaşul lor. Această biserică a fost sfinţită cu mare solemnitate în anul 1964 de către vrednicul de pomenire PF Patriarh al României Justinian Marina. De asemenea, nu uităm pe vrednicul de pomenire preacucernicul părinte paroh Nicolae Dumitrescu, preşedinte al Consistoriului şi apropiat al PF Părinte Patriarh Justinian.

Împreună cu fruntaşii comerţului bucureştean, fraţii Matei şi Grigore Alexandrescu, Iorgu Dumitrescu întreţinea un salon de bolnavi al Spitalului Filaret din Bucureşti şi asigura pensii lunare unor persoane aflate în nevoi deosebite, printre aceşti oameni numărându-se chiar fostul lui patron, Dumitrache din Ploieşti, care între timp sărăcise.

În activitatea lui nu despărţea filantropia de Liturghie, permanent rămânând în dragostea de Dumnezeu prin rugăciune, ca om nelipsit de la Sfânta Liturghie, prin rugăciunile înălţate în bisericile zidite de el, iar în dragostea de aproapele rămânând prin faptele mari de milostenie pe care le săvârşea în demersul lui filantropic.

Toate acestea ne creionează portretul unui om mare înaintea lui Dumnezeu, a unui model al oamenilor bogaţi, care, prin darul bogăţiei lor, s-au apropiat de Dumnezeu.

Din păcate, cu excepţia necrologului de la înmormântare, publicat într-un număr al revistei „Glasul Monahilor“, din vremea aceea, şi a altor precuvântări la cărţi, despre Iorgu Dumitrescu nu s-a scris nimic pe măsura vieţii şi activităţii lui.

Cinstitul creştin Iorgu a trecut la Domnul în anul 1934, trăind ultimele clipe cu deplină mulţumire faţă de Dumnezeu pentru întreaga sa viaţă. Întreaga avere o cheltuise prin ctitorirea lăcaşurilor, tipărirea de cărţi duhovniceşti şi susţinerea activităţii filantropice, încât, spre sfârşitul vieţii, sărăcise, nu mai era un om bogat, însă, după cum am spus, trece la Domnul deplin mulţumit, rostind cu bucurie cuvintele: „Sărac m-am născut, sărac mor“, grăire care ne trimite cu gândul la cuvintele dreptului Iov: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în pământul din care am fost luat“.