Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Jertfa unor monahi care se nevoiau la Mănăstirea Iezer

Jertfa unor monahi care se nevoiau la Mănăstirea Iezer

Galerie foto (9) Documentar
Un articol de: Dumitru Manolache - 03 Sep, 2020

La aproape jumătate de veac după ce Mănăstirea Iezer scăpase de necazuri datorită intervenției voievozilor Radu cel Mare și Neagoe Basarab, documentele istorice aduc mărturie că aici ființa un schit cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, ridicat de domnitorul Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna, soția sa, fiică a lui Petru Rareș. Despre vechiul locaș, primul pe firul istoriei, se crede că a avut un sfârșit violent. Legende locale, studiate și consemnate de unii cercetători, vorbesc despre faptul că tragica lui distrugere ar fi fost însoțită de masacrarea a 300 de călugări și mireni. 

Din câteva hrisoave ale voievodului Radu cel Mare aflăm că la Iezerul Vâlcii exista un schit încă de prin anul 1495, așezământ care primea câteva danii de la stăpânul amintit al Ungrovlahiei. Actualul schit a fost zidit ceva mai la vale de primul de către domnitorul Mircea Ciobanul și doamna sa, Chiajna, între 1552 și 1553. Lucrările acestui așezământ au fost însă finalizate de către Petru cel Tânăr, între 1567 şi 1568, fiul lui Mircea Ciobanul care fusese mazilit în 1553. El i-a înnoit și hramul, din „Schimbarea la Față a Domnului” în „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”. 

Istoria unui așezământ aparte

Despre viața monahală a schitului în secolul următor nu se cunoaște aproape nimic, dar este evidentă grava lui degradare, „prin trecerea vremurilor de necăutare când s-au surpat, iar mai pe urmă s-a făcut de iubitorul de Dumnezeu, Chir Ilarion Episcop, ajutând și Antonie schimonahul, iar acum, în zilele lui Damaschin, Episcop al Râmnicului, s-au zugrăvit și s-au înfrumusețat de meritul între ieromonahi Chir Nicolae, «sin Nicoli ot Teiuș», meseța Mart din 9 leat 7222 (1714)”. Din această pisanie, scrisă de Episcopul Ilarion al Râmnicului la 1714, rezultă că Sfântul Antonie a fost cel de-al doilea ctitor al Iezerului. El a refăcut schitul din temelii, cheltuindu-și întreaga avere, până la vârsta de 64 de ani, când s-a retras în pustie. Așe­zământul a mai cunoscut refaceri între anii 1865 şi 1890, iar în 1909-1912, ctitoria se afla din nou „în sărăcie de istov, atât sfânta biserică, cum și chiliile și zidurile ce o-nconjoară”. Dar protosinghelul Ioil Lascu a zugrăvit în întregime Altarul, i-a ridicat clopotniță nouă, l-a dotat cu două clopote, a construit un grajd și o moară pe râu. Mai târziu, în 1970, Episcopia Râmnicului și Argeșului i-a adus alte îmbunătățiri gos­podărești. Dacă până în 1946 schitul a fost de călugări, după această dată a fost populat de maici. În 1959, şi ele au fost izgonite de comuniști. După 30 de ani, maicile au revenit în schit și au purces la refacerea lui. Astăzi, obștea numără peste 20 de monahii și sunt păstorite de maica stareță Antonia Bogdan.

Biserica schitului nu are turlă și este construită în formă de navă simplă, fără abside laterale. La exterior este împodobită cu un brâu median și cu câteva ocnițe pictate în frescă în partea de apus. Pictura datează de la anul 1714 și a fost realizată, cum arătam, de către ieromonahul Nicolae „sin Nicoli ot Teiuș”, fiind restaurată între anii 1865 şi 1870 de către ieromonahul Dositei din Cheia. La 1881, Moise Zugravu pictează din nou tinda și o parte din Altar. În anii 2002-2003, pictura a fost restaurată în întregime, iar în prelungirea chiliilor a fost zidit Paraclisul „Sfântul Antonie”, unde se află și racla cu moaștele acestui sfânt (1628-1720). Astăzi, Iezer este o mănăstire referențială a Arhiepiscopiei Râmnicului, vie și ziditoare, care duce mai departe tradiția vieții monahale și pustnicești în această zonă atât de specială a țării.

O nuntă eșuată și o trădare

„În istoria sfântului așezământ, există o perioadă în care oameni necredincioși au prădat mănăstirea. Evenimentele sângeroase petrecute în acele vremuri au rămas vii în memoria oamenilor locului sub numele de «Legenda Crucilor Moșilor». Deși au trecut câteva sute de ani de la petrecerea lor, cu siguranță, această legendă cuprinde și ceva adevăr despre jertfa unor monahi care se nevoiau la Iezer și a unor credincioși care frecventau mănăstirea. Există două momente distincte care fac referire la acest masacru: unul spune că s-ar fi petrecut pe vremea lui Mircea Ciobanul, iar altul în perioada lui Mihai Viteazul”, ne relatează maica stareță Antonia.

Ieromonahul Chiriac Râmniceanu, strănepotul Sfântului Antonie de la Iezer, povestește în scrierile sale că a auzit, pe la 1806, de la bătrânul pustnic Ștefan, care se nevoia la peștera Sfântului Antonie, din apropierea Mănăstirii Iezer, următoarele: „Fiindcă cel domn mai-nainte pomenit (Mircea Ciobanul), carele având două fete și măritând pe cea mai mică înaintea celei mari, s-au scârbit cea mare fată și, fugind de la tatăl său Mircea Vodă în Țara Ungurească, au luat în căsătorie pe un ungur, Nemeș, mare păgân. Știind că tatăl său Mircea Vodă făcuse această mănăstire mare, înzestrând-o cu moșii și alte ce au trebuit, încă și un cazan cu bani pusese în zidul Mănăstirii Iezerului, ca pentru când se va întâmpla a se strica mănăstirea gândindu-se să se facă la loc. Așa necăjită ea fiind pe tată-său, a spus de acea mănăstire soțului său (...) cum că tată-său a făcut acea mănăstire unde au îngropat și bani, iar acela pornindu-se de acolo ca un tiran, viind prin munții nemțești și sosind la acel loc pustiu, ce părinți călugări și pe cine au găsit i-au tăiat în bucăți, și mănăstirea au surpat-o toată la pământ, căutând și acei bani și, găsindu-i, i-au luat și au plecat la țara lui și la locul lui”.

Realitatea este că, în 1559, fata Doamnei Chiajna fugise în Ardeal cu boierul Radu Socol, ca să nu fie măritată cu Ioan Cantacuzino. Se pare că de această fugă, chiar în noaptea nunții cu bătrânul fanariot, favoritul turcilor, nu era străină nici mama sa, Chiajna, căreia îi convenea mai mult aranjamentul, pentru că nu mai trebuia să dea socoteală acestora pentru mariajul eșuat cu Ioan Cantacuzino.

Cert este că o oaste a boierilor valahi perse­cutați de voievodul Mircea Ciobanul, care se refugiase în Transilvania, a călcat, după moartea domnitorului, țara, căutând să îi înlăture de la putere pe Doamna Chiajna și pe fiul ei, Petru cel Tânăr. Este deci foarte posibil ca între luptele date la Românești, Șerbănești și Boianu, în care văduva Chiajna, singura femeie comandant de oști în neamul nostru, a ieșit învingătoare, boierii surghiuniți să fi furat comoara apărată de călugării de la Iezer.

Dacă însă masacrul călugărilor și mirenilor s-a petrecut în timpul vieții domnitorului ­Mircea Ciobanul, și nu după 1559, atunci el a avut loc în 1548, când boierii pribegi Stoica stolnicul, Vintilă vornicul, Radu marele logofăt și Pârvu postelnicu au venit dinspre Ardeal cu 1.000 de mercenari secui și au luptat cu Mircea în Vâlcea, la Milostea, nu departe de Iezer. Oastea boierilor a fost înfrântă și este foarte posibil ca mercenarii nemeși scăpați, în retragere, să fi prădat mănăstirea și să fi ucis călugării și pe toți cei care se mai aflau acolo.

Aurul domnitorului Mihai Viteazul

O a doua variantă a „Legendei Crucilor Moșilor” a fost consemnată de Alexandru Odobescu în cel de-al doilea volum al său, „Opere”, cu scrieri din perioada anilor 1861-1870. Iată ce spune acesta: „Pe lângă Iezer, se zice că au fost mine de aur exploatate de sașii din Ardeal. Tradiția spune că însuși Mihai Vodă Viteazul (după ce și-a refăcut forțele la Mănăstirea Bistrița, n.n.) și-a lăsat la Iezer rezerva vis­tieriei sale, mai înainte de a pleca în războiul din Ardeal și că, după ce a fost ucis pe Câmpia Turzii, mănăstirea a fost devastată de năvălitorii străini, care au omorât trei sute de călugări ce locuiau pe atunci într-însa, și au luat cu ei comorile ascunse de Mihai la Iezer”. Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, în „Cerurile Oltului”, nota că „trupurile călugărilor uciși au fost înmormântate într-o groapă adâncă, mai jos de schit, pe malul apei, în locul ce se cheamă «Crucile Moșilor»”.

Este însă puțin credibil faptul ca Schitul Iezer de la acea vreme să fi avut 300 de călugări. Mult mai aproape de posibila realitate este varianta masacrului într-o zi de prăznuire a hramului schitului, „Schimbarea la Față a Domnului”, când se puteau aduna atâția călugări și schimnici de prin Munții Vâlcei, precum și mireni de prin așezările din zonă.
Martiriul este un fapt cert, pentru că altfel sătenii din localitatea Cheia nu ar fi avut pe cine să înmormânteze în cele trei gropi comune, la 500 de metri depărtare de mănăstire, și nici pentru cine, sau pentru ce dăltui în stânca de deasupra lor trei cruci care marchează locul.

În sprijinul ipotezei întâmplării reale a acestui masacru vin și toponimele „Iazul sașilor”, pe pârâul Cheia, mai sus de mănăstire, și „Crucile Moșilor”, loc aflat pe malul stâng al pârâului. „Astăzi, în acest loc se mai văd doar două dintre cele trei cruci. După repopularea schitului cu maici, deasupra stâncii de aici a fost ridicată «Troița de la Crucile Moșilor». Noi cântăm troparul sfinților mucenici, în amintirea celor martirizați în mănăstirea noastră, la sfârșitul fiecărei slujbe”, ne mai spune maica stareță Antonia, în timp ce ne arată locul în care tradiția susţine că au fost înmormântați cei uciși.

În Mănăstirea Iezer, acest loc atât de special din Munții Vâlcei, unde s-a nevoit și Sfântul Antonie, „osârduitor întru toată asprimea vieții lui mănăstirești, în peștera de lângă Schitul Iezer, care zăbovea îndelung în postiri și privegheri de toată noaptea”, cum se spune în actul sinodal al canonizării sale, aici unde apărători anonimi ai credinței ortodoxe au primit pe frunțile lor coroană de martiri, Dumnezeu lucrează în chip minunat. El Se implică în viețile noastre, arătându-ne că nu Îi suntem indiferenți și că ne iubește. O dovedesc multele minuni care se petrec la icoana și moaștele sfântului, despre care maicile, din smerenie, nu prea vorbesc. Dar nu putem să nu îi pomenim pe femeia care a dobândit fiu prin rugăciuni la Sfântul Antonie, sau pe preotul din Drăgășani care, fiind șchiop, a urcat până la peștera sfântului și a coborât de acolo tămăduit, sau pe bătrâna din Pitești care și-a recăpătat vederea la icoana sfântului, precum și pe oamenii de afaceri aromâni din Ianina (Grecia), locul de obârșie al Sfântului Antonie, ajunși dintr-un îndemn nedeslușit la Iezer, neștiind nimic despre mănăstire, care au donat o importantă sumă de bani când așezământul era strâmtorat, cu care maicile au reparat aco­perișul bisericii. 

Citeşte mai multe despre:   Manastirea Iezer