Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Lecția solidarității creștine a Bisericii Ortodoxe în vreme de război

Lecția solidarității creștine a Bisericii Ortodoxe în vreme de război

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 10 Apr, 2020

În istoria neamului nostru, sfintele sărbători pascale au reprezentat întotdeauna un ­moment al trăirii bucuriei tainei Învierii și biruinței asupra morții și, mai ales, al comuniunii în jurul unor valori spirituale împăr­tășite de către toți românii. Au existat, însă, și momente în care această simțire creștină autentică a fost întunecată de evenimente care i-au pus la grea încercare pe contemporanii acelor vremuri.

De departe, cel mai elocvent exemplu este cel al generației care la 1914-1920 a fost martoră la cople­șitoarea experiență a Marelui Război și a luptei pentru recunoașterea Marii Uniri. Poate niciodată ca în acele vremuri românii nu au  simțit pilda aceasta a jertfei, a morții și-a  învierii. ­Întreaga țară, de la palat la bordei, a trecut prin marile încercări ale războiului, ale epidemiei de tifos exantematic, prin privați­u­nile foamei, durerilor generate de despărțirea ­definitivă de cei dragi, iar suferințele oamenilor și ale țării au fost văzute de toți drept o Golgotă a neamului românesc.

Lecția suferințelor umane din timpul Marelui Război a reprezentat momentul unei solidarități fără seamăn în cadrul societății românești. Deși Regina Maria a fost chipul care a simbolizat compasiunea și iubirea aproapelui, Biserica Ortodoxă, cu valorile și principiile sale creștine, a fost vectorul prin care s-a manifestat solidaritatea. Din această ecuație nu lipsește și nu va fi uitată vreodată jertfa miilor de preoți, monahi și monahii din mănăstirile Moldovei, care i-au îngrijit pe bolnavi, orfani, care au strâns ajutoare pentru cei aflați în nevoie și au muncit fără preget pentru confecționarea de îmbrăcăminte, materiale ­sanitare pentru armată. Și a mai fost ceva ce ­Biserica Ortodoxă Română a oferit societății - speranță.

În februarie 1917, când epidemia de tifos făcea ravagii în întreaga Moldovă, la Iași, Mitropolitul Pimen oferea cel mai bun exemplu al speranței și încrederii într-o pastorală către preoți și popor, în care a scris profeticele cuvinte: „Îngrijiți-vă deci cu toată luarea aminte de sănătatea voastră și nu vă temeți de grozăviile războiului, căci cu noi este Dumnezeu. Aveți curajul faptelor voastre celor bune și, prin ajutorul celui Atotputernic și vitejia armatei, în curând vom vedea țara noastră desrobită, poporul liniștit și neamul întregit”. 

„Pastorală pentru bună-ordine”

În anul 1920, Sfintele Paşti au fost sărbătorite de Biserica Ortodoxă și poporul român în ziua de 11 aprilie. Așa cum este firesc, mărturiile ­despre gândurile și trăirile acelor timpuri le mai aflăm astăzi în arhive ori în presa națională. ­Ziarele vremii s-au referit pe larg la marea sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului. „Universul”, de exemplu, a dedicat prima pagină sărbătorii Sfintelor Paşti, iar un loc și un rol important în cadrul acestei pagini a fost alocat, ca și în alți ani de altfel, pastoralei noului Mitropolit Primat Miron Cristea. Era un moment istoric și, în același timp simbolic, căci se transmitea pentru prima dată pastorala, intitulată simplu: „Pastorală pentru bună-ordine”, semnată Miron din mila lui Dumnezeu și voința clerului și a poporului, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei. Acest document, scris într-o manieră directă și cu înțelesuri adânci, era un adevărat apel la unitate și solidaritate cu țara și cu Biserica.

Pastorala viitorului Patriarh cuprindea următoarele gânduri și îndemnuri către neam și credincioși ortodocși: „Astăzi am ajuns în starea fericită de a serba cu îndoită bucurie Sfintele Paști, căci de aci înainte ne este dat să prăznuim și învierea neamului și închegarea lui într-o singură patrie mărită. Dar această bucurie ce mi-a trimis-o Dumnezeu a sporit ura împotriva noastră a celor ce nu văd cu ochi buni înălțarea neamului românesc și întărirea țării noastre. Unii din ei atacă legea și Biserica. Alții din ei găsesc că totul a fost și e rău în țară și deci ordinea socială și așezămintele ei vechi trebuesc răsturnate și înlocuite cu altele... Trebuie să pue fiecare umărul la leucă și cu puteri unite să scoatem cu toții carul din nămol. În fața prorocilor, cari vestesc învățături străine și primejdioase, voi, iubiți preoți de pretutindenea, suiți treptele amvonurilor și vestiți din ele cele ce slujesc pacea și cele ce sunt spre a ne face mai buni unii pe alții. Iară tu iubit popor român de pretutindenea nu te lua după năimiți de străini și din străinătate ca să producă ­zâzanie și să împiedice închegarea noastră într-un neam puternic și într-o țară respectată de toți, ci ascultă de apostolul neamurilor care ne zice tuturor: Nu vă lăsați amăgiți în nici o privință și nici într-un chip”.

Concepută drept un semnal și apel la unitate și solidaritate, pastorala Mitropolitului Miron Cristea era o strălucită analiză asupra situației interne și internaționale, în contextul în care, în plan inter­național, se dădea o veritabilă bătălie diplomatică pentru recunoașterea unirii Basarabiei și Transilvaniei, iar propaganda bolșevică și cea maghiară încercau insidios să găsească breșe în societatea românească pentru a aduce și aici haosul și revoluția. Biserica și Ortodoxia erau și ele puternic lovite, pentru că reprezentau, atunci ca și acum, un liant național. În același timp, situația internă extrem de dificilă economic impunea unitatea și munca fără preget a tuturor, de aceea pastorala ­devenea, prin cuvintele sale simple, dar ­pătrunzătoare, un îndemn la încredere și la colaborarea tuturor pentru propășirea țării și depășirea greu­tăților în care se zbătea ­România după Marele Război.

„Judecat a fost neamul nostru...”

Paralelismul ultimilor ani tragici cu sufe­rin­țele Mântuitorului Hristos era pe buzele tuturor, tocmai de aceea societatea românească se bucura și trăia cu intensitate sărbătoarea. Bisericile erau pline de oameni veniți să se roage pentru nevoile lor și să mulțumească Domnului pentru că-i ocrotise în vremuri cumplite. Toate aceste trăiri au fost exprimate și în editorialul ediției de Paști a ziarului „Universul~, intitulat cum altfel decât „Învierea” și scris de un om care spunea tot ceea ce neamul acesta simțise și trăise în acele vremuri: „Peste atâtea suișuri și cobo­râ­șuri am trecut în anul ce s-a scurs, de atâtea ori ne-am închipuit că ne aflăm la capătul ­în­cer­cărilor grele ș-apoi numai decât am văzut că limanul e încă departe și că avem să mai ­vâslim vârtos până să ne vedem la adăpost încât multora li s-a slăbit credința. Și totuși cei pe cari copacii nu-i împiedică d-a vedea pădurea, cei cari nu se rătăcesc printre mărunțișuri și cotituri, ci urmăresc șirul principal al evoluțiunii, aceia au văzut că treptat-treptat ne-am apropiat de țel - întărirea noului așezământ al țării, pavă­za noastră a tuturora. Mai avem de furcă, negre­șit. E ostenitoare calea ce mai avem de străbătut, nici vorbă. Dar toată înlănțuirea trebii e de așa fel încât trebuie să întărească credința și a celor mai șovăitori dintre noi. Să ne gândim la aceasta în zilele de prăznuire a Învierii Mântuitorului. Judecat a fost neamul nostru de fel de fel de judecători, chinuit a fost cu toate restriștile unui trecut vitreg și răstignit a fost. Și mort l-au socotit mulți într-un răstimp al războiului, așa că se certau pe împărțirea cămășii lui. Ș-a înviat neamul românesc după ce dușmanii puseseră piatră grea pe mormântul lui. Ne aflăm la timpul dintre Înviere și Înălțare. Avem să ne păstrăm credința și să muncim bărbătește, avem să umblăm pe calea dreaptă a bătrânilor noștri, cari niciodată n-au căutat binele propriu cu răul altora, ci numai pe bunul lor drept. Dacă vom urma așa, va veni și înălțarea. Până atunci, cu inima plină de bucuria celor dobândite și de duioasă amintire a celor căzuți, urăm tuturor sărbători ­fericite și spor în toate cele bune!” 

Epilog

Sărbătorile pascale ale anului 1920 s-au desfășurat, pentru prima dată după mulți ani, în regim de pace, pentru că, aparent, războiul rămăsese în urmă ca o mărturie și ca o parte a istoriei noastre zbuciumate. În sufletele oamenilor marcați de lipsuri și de pierderi nu era și nu putea fi liniște. Țara era o ruină, iar urmările războiului aveau să persiste multă vreme. Cu toate acestea, oamenii aceia minunați au reușit să meargă mai departe, să reclădească ce a fost distrus și să cultive temeinic valorile creștine și lecțiile solidari­tății însușite în vremea Marelui Război. Suferința lor ne arată, peste timp, că doar credința și unitatea sunt leacurile pentru a depăși astfel de momente. Atunci, ca și în vremurile prezente, Biserica Ortodoxă Română a fost și este parte a acestei lecții a supraviețuirii neamului românesc.

Citeşte mai multe despre:   Patriarhul Miron Cristea