"Nicicând nu s-a realizat mai deplin şi mai în adevăratul sens al cuvântului participarea activă şi integrală la Liturghie ca în Biserica primelor veacuri, adică în epoca persecuţiilor şi în vremea de strălucire şi glorie care a urmat după aceea, sau în perioada de aur a istoriei creştine (sec. IV şi V). În vremea aceea, dar şi multă vreme după aceea, participarea la Liturghie se caracteriza prin trei note esenţiale:
Era pe de o parte regulată şi permanentă, iar pe de alta, totală din punct de vedere numeric sau cvasitotală ca frecvenţă a membrilor Bisericii. Credincioşii luau parte, adică, toţi şi la toate Liturghiile, adică în fiecare Duminică. Nu absentau decât cei bolnavi, cei din închisori sau cei reţinuţi din cauze mai presus de voia şi puterea lor. Cea mai mare pedeapsă pentru credincioşii acestei Biserici, adică excomunicarea, se traducea, în practică, tocmai prin îndepărtarea din comunitate sau adunarea prin cult.
În al doilea rând, participarea la cultul divin public, în Biserica veche, era esenţială şi caracteristică pentru viaţa creştină în general. Apartenenţa la acelaşi altar sau jertfelnic era primul semn al comunităţii cu episcopul şi cu comunitatea creştină prezidată de el, după cum depărtarea de jertfelnic era dovada cea mai concretă a ruperii de Biserică.
În al treilea rând, participarea vechilor creştini la cult era reală şi conştientă, luminată, întemeiată pe cunoaşterea clară şi precisă a scopului, sensului şi funcţiunilor cultului. În acea epocă, explicarea Liturghiei era partea de căpetenie a acelor cursuri sistematice şi complete de instrucţie mystagogică, adresate de obicei catehumenilor candidaţi la botez...
Cum se manifesta de fapt, sau în ce acte se concretiza această participare activă a vechilor creştini la Liturghie?
Mai întâi prin aducerea materiei de jertfă, adică a darurilor de pâine şi de vin pentru Sfânta Euharistie. Această ofrandă constituia nu numai o datorie, ci şi un drept de onoare pentru fiecare creştin care lua parte la Liturghie... cantitatea de pâine şi de vin adusă de credincioşi la Altar era aşa de mare, încât o parte din ea servea pentru opera de asistenţă socială...
În al doilea rând, vechii creştini participau efectiv la Liturghie prin rolul activ pe care îl aveau în executarea răspunsurilor din cursul serviciului liturgic... ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri între proestosul-episcop sau preot şi diacon, de o parte, şi popor, de alta.
În al treilea rând, actul cel mai de seamă, în care se exterioriza prin excelenţă şi cu care culmina în vechime participarea activă a poporului la Liturghie, era împărtăşirea cu Sfintele Taine. Această împărtăşire era generală şi frecventă, adică deasă şi regulată; se împărtăşeau toţi credincioşii şi la fiecare Liturghie.
Care era efectul sau rezultatul cel mai vizibil, pe plan social, al acestei intense trăiri a Liturghiei?
Era acea splendidă unitate şi strânsă solidaritate de duh şi de simţire care lega între ei pe toţi membrii Bisericii primare, unitate care se realiza în chip sensibil mai ales în adunările de cult şi a cărei idee şi conştiinţă erau aşa de puternice la vechii creştini. Spiritul acesta de comuniune sau frăţietate era întreţinut în primul rând prin împărtăşirea din acelaşi Sfânt Trup şi Sânge sau prin apartenenţa la un singur altar şi la acelaşi episcop slujitor, ceea ce făcea din toţi credincioşii un singur trup, cu o singură inimă şi cu aceeaşi simţire.
Tăria şi profunzimea spiritului şi conştiinţei de comunitate în Biserica Creştină au stat totdeauna în raport direct cu gradul de intensitate în care membrii ei s-au integrat în viaţa liturgică a Bisericii, prin apropierea lor de Sfântul Trup şi Sânge".
(Din Volumul "Participarea la Liturghie", din Colecţia "Clasici ai teologiei româneşti", Editura "România creştină", Bucureşti, 1999; reproducerea articolului "Participarea la Liturghie şi metode de realizare" din "Studii Teologice", nr. 7-8, 1949.)
