Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu”

„Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 26 Mar, 2021

Vocaţia martirică şi mărturisitoare a românilor este strâns legată de o moştenire genuină pe care ne-am asumat-o încă din primele veacuri creştine. În acest context istoric încărcat de valoare sacramentală se remarcă doi mucenici daco-romani aleşi, soţ şi soţie, care s-au jertfit pentru credinţa în Mântuitorul Hristos pe vremea împăratului Diocleţian (304). Sfinţii Montanus preotul şi Maxima prezbitera se numără, aşadar, între primii martiri ai neamului nostru.

Despre viaţa celor doi protomartiri daco-romani nu avem prea multe informaţii istorice. Paginile de sinaxar ni-i arată direct în mijlocul văpăii muceniceşti, mărturisindu-L cu credinţă nestrămutată pe Mântuitorul Hristos, pe vremea celui de-al patrulea decret persecutor emis de împăratul roman Diocleţian. În acea perioadă, cucernicul preot Montanus se găsea în cetatea Singidunum (Belgradul de astăzi). Văzând focul primejdiei, a fugit împreună cu preoteasa sa, Maxima, în cetatea Sirmium (Moraviţa de astăzi), nu departe de Singidunum. Din ordinul guvernatorului Probus, preotul Montanus a fost prins şi adus în faţa judecăţii. Păgânii l-au obligat mai întâi, aşa cum le era obiceiul, să se lepede de credinţa creştină şi să slujească idolilor. Fără să stea pe gânduri, cucernicul slujitor a mărturisit cu tărie: „Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor. Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am slujit”. Văzându-l neclintit în credinţă, guvernatorul a poruncit să o aducă înaintea ighemonilor şi pe soţia sa, Maxima, socotind că astfel îl vor înfrânge. S-au înşelat însă, căci preoteasa „a cerut şi ea să fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit să fie înecaţi în râul Sava” (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţii daco-romani şi români, Iaşi, 1994, p. 28).

După ce au spus împreună o scurtă rugăciune, cei doi binecuvântaţi mucenici au fost aruncaţi în apa râului, legându-li-se pietre de gât. Dumnezeu a binevoit însă ca sfintele lor moaşte să ajungă în mâna creştinilor cucernici, fiind aşezate spre îngropare după rânduiala creştinească. „În acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa, Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în 26 martie. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa, amândoi având nume latineşti” (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu..., p. 29). Mărturia hagiografică a identităţii sale creştine este totodată o dovadă a existenţei şi lucrării Bisericii pe pământ românesc încă din primele veacuri.

 

„Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu,
să aduc jertfă demonilor. Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia
I-am slujit”

(Sfântul Mucenic Montanus preotul)

 

Vocaţia martirică a creştinismului daco-roman

Pornind de la moştenirea lingvistică a Bisericii primare, marele istoric Vasile Pârvan este de părere că pe actualul teritoriu al ţării noastre a existat un specific mărturisitor sau apologetic al creştinismului daco-roman încă din primele veacuri. Eruditul savant pleacă în acest demers argumentativ de la înţelesul termenului de „martur” sau „martyr”. Folosit în Iliricul latin, ca de altfel în tot Apusul, termenul reflectă cel mai bine înţelesul de „suferinţă pentru adevărul ceresc”. Prezent pe numeroase inscripţii şi epigrafii din epocă, termenul dovedeşte după Vasile Pârvan vocaţia martirică a Bisericii de pe aceste locuri. „În toate oraşele de frunte ale Dalmaţiei şi Pannoniei, cultul martirilor e înfloritor: pe, sau la mormintele martirilor - majoritatea din timpul persecuţiei lui Diocleţian - se ridică biserici, în care apoi se înmormântează şi simpli credincioşi, în apropierea sfântă a celor căzuţi pentru credinţă (martiribus adscita ctuet)”. În confirmarea acestor adevăruri istorice există de asemenea mai multe scrisori ale Sfântului Vasile cel Mare (331-379) cu privire la aducerea moaştelor Sfântului Mucenic Sava Gotul din Scythia Minor în Capadocia. De reţinut rămâne faptul că pentru creştinismul daco-roman înţelesul plenar al cuvântului „martyr” rămâne acela de „chezaş la statornicirea unui adevăr”. Tot în acest sens, marele savant mai arată că în perioada de după persecuţii în întregul Imperiu Roman „martirii nu mai erau de obicei pomeniţi sub acest nume decât dacă era vorba de calitatea lor de mărturisitori ai credinţei - altfel ei erau adoraţi ca sancti. În Apusul latin vorba martir chiar a dispărut, treptat, cu totul, în favoarea lui sanctus, păstrându-se numai termenul martyrium, ca un concept mixt, şi religios şi profan, pentru suferinţa într-o cauză ideală” (Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, pp. 135-139).

Moştenirea terminologică a creştinismului daco-roman a fost susţinută şi s-a dezvoltat în contextul unei puternice organizări ecleziale. Se cunosc astfel încă din primele veacuri creştine nume de preoţi şi episcopi daco-romani cu activitate în primele dioceze organizate la nord de Dunăre, în special la Tomis. Totodată, există mărturii puternice despre lucrarea ascetico-mistică a monahilor de pe aceste meleaguri. În consecinţă, „creştinismul a devenit un element de conservare a etnosului românesc, factor activ în structurarea culturii, în cristalizarea limbii literare, a conştiinţei de neam şi, mai târziu, a conştiinţei naţionale, atât în Transilvania, cât şi în Muntenia şi Moldova. La sfârşitul epocii premedievale şi în pragul Evului Mediu timpuriu se înregistrează încheierea procesului etnogenezei româneşti, închegarea poporului român de coloratură distinctă latină, ca reprezentant unic al vechii romanităţi orientale în peisajul etnic şi lingvistic al sud-estului european, în spaţiul carpa­to-danubiano-pontic” (Dr. Nestor Vornicescu, Desăvârşirea unităţii noastre naţionale, p. 18).

 

Citeşte mai multe despre:   martiriu  -   Sfinții Montanus și Maxima