Pe drumul naţional ce porneşte din Bârlad spre Vaslui, în dreptul localităţii Popeni, pe un pinten de deal şi între păduri se înalţă şi astăzi Mănăstirea Bujoreni. Începuturile acestui aşezământ pot fi legate de existenţa în această zonă a Fălciului a Mănăstirii Recea, atestată documentar la 1444 de către domnitorul Ştefan Voievod, fratele lui Iliaş Voievod. Însă campaniile otomane din vremea lui Ştefan cel Mare, marcată de bătălia de la Vaslui, cea din 1538 a lui Soliman Magnificul sau cea finalizată prin confruntarea cu Ioan Vodă cel Cumplit din 1574, au pustiit satele şi aşezămintele monastice ce vor fi fost pe aceste meleaguri. Legenda spune că un măgar care aparţinea unor ciobani aflaţi în transhumanţă în această zonă s-ar fi oprit în faţa unui stejar unde era ascunsă o icoană a Maicii Domnului, care se păstrează şi astăzi şi se află la loc de cinste. Astfel, ciobanii ar fi purces la ridicarea unui lăcaş din lemn, a cărui sfântă masă ar fi fost făcută din lemnul stejarului care adăpostise minunata icoană. Aşezământul este atestat documentar la 1602, într-un act de vânzare a moşiei Zorleni, pe care se afla Schitul Măgarului, condus de cel care a semnat acest act, adică proegumenul Siluan. Un secol mai târziu, călugărul Ilie de la Schitul Măgarul apare ca martor într-un act de vânzare. La 1780, Schitul Măgarului trece în proprietatea stolnicului Gavril Konachi. Acesta reface lăcaşul în totalitate, însă tot din lemn. Unul dintre copiii acestui boier, Ioan, va intra în obştea Mănăstirii Floreşti cu numele de Ioanichie. Ulterior, acesta se mută la Schitul Măgarului, perioadă în care schimbă numele aşezământului în "Bujoreni". Acelaşi călugăr din familia ctitorilor va aduce la Bujoreni o obşte de maici bine închegată duhovniceşte şi la 1840 va zidi un lăcaş din piatră, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Biserica este ridicată în stil moldovenesc târziu, în formă de cruce şi un turn clopotniţă adosat la intrare. La 1859, duhovnicul Ioanichie a adus osemintele părinţilor săi spre înhumare într-un loc special amenajat din curtea mănăstirii, pentru ca un an mai târziu să treacă la cele veşnice, fiind înhumat într-o firidă din biserica pe care o construise. La 1847, chinovia avea 20 de călugăriţe, conduse de maica Iustina, numărul vieţuitoarelor crescând. După 1886, când mănăstirea a intrat în componenţa domeniilor regale Zorleni, Mănăstirea Bujoreni a cunoscut declinul prin numărul tot mai mic al vieţuitoarelor şi prin îndeplinirea tot mai dificilă a programului liturgic. După instalarea regimului comunist, mănăstirea a cunoscut o oarecare dezvoltare, în această perioadă executându-se pictura în biserică. În urma decretului de prigonire a monahilor, Mănăstirea Bujoreni a fost închisă şi călugăriţele alungate. În fotografia de epocă, pe care am primit-o pe calea site-ului Fototeca ortodoxiei româneşti, vedem biserica Mănăstirii Bujoreni aşa cum arăta la mijlocul secolului trecut. (Adrian Nicolae Petcu)
