Mănăstirea Cotroceni

În continuarea cartierului Izvor, spre vest, la poalele Dealului Cotroceni şi ale Academiei Militare din Capitală, s-a dezvoltat în timp un cartier de case, acest lucru întâmplându-se propriu-zis în jurul reşedinţei domneşti de la Cotroceni.

Construcţia mănăstirii de aici a început în 1679, în primul an de domnie a lui Şerban Cantacuzino. Pentru frumuseţea ei, biserica cu hramurile „Sfinţii Serghie şi Vah” şi „Adormirea Maicii Domnului” a fost foarte apreciată de cronicarii vremii, vizitată de foarte mulţi pelerini şi consemnată în diferite cronici. Închisă definitiv după 1947 şi demolată în 1984, s-a încercat refacerea acesteia sub forma unui „Memorial”, în 2004, iar în prezent, în semn de respect pentru memoria acestui loc, se doreşte refacerea integrală a bisericii, precum şi sfinţirea altarului, pentru a se putea sluji în ea.

Prima atestare documentară a aşezărilor de la Cotroceni datează din anul 1598, iar ceva mai târziu, în anul 1660, satul Cotroceni, aşa cum era cunoscut în acele vremuri, a fost luat în stăpânire de Şerban Cantacuzino, iar la 1671, acesta îşi întregeşte proprietatea plătind 360 de galbeni fiilor lui Ghiorca Căpitanul, fostul stăpân al satului.

Pe partea cea mai înaltă a colinei, într-un luminiş al pădurii de odinioară, a fost aşezat schitul cu hramul „Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah”, care a fost de multe ori loc de refugiu pentru prigoniţii din diferite pricini. Aici s-a retras şi Şerban Cantacuzino împreună cu o mână de boieri, răsculaţi împotriva lui Gheorghe Duca.

Legendele vremii ne spun că aceştia au stat aici, în schitul Cotrocenilor, trei zile şi trei nopţi, timp în care Şerban Cantacuzino s-a rugat, a mulţumit şi a făgăduit înaintea icoanelor de aici că va ridica pe locul schitului salvator o nouă mănăstire.

Născută în primul an de domnie a lui Şerban Cantacuzino

Construcţia mănăstirii a început în 1679, în primul an de domnie a lui Şerban-Vodă, aşa cum este înscris şi pe pisania din pridvorul bisericii. Planul noii biserici ridicate pe locul vechiului schit de lemn păstra foarte bine elementele arhitecturale intrate în tradiţia Ţărilor Române, fiind o replică mai mică, dar cu proporţii desăvârşite, a bisericii lui Neagoe Basarab de la Mănăstirea Argeşului, coordonatorul lucrărilor fiind numit Mihai Cantacuzino, care făcuse studii de arhitectură la Padova şi Ravenna.

De pictura lăcaşului de cult s-a ocupat celebrul pictor de biserici Pârvu Mutu. Pentru a fi sigur că mănăstirea nu va suferi în nici un fel, domnul Şerban Cantacuzino a înzestrat-o cu numeroase moşii, mulţi oameni şi obiecte de cult.

Mănăstirea a fost complet terminată în anul 1682 şi împodobită de domnitor şi de membrii familiei sale cu icoane, candele, diverse obiecte liturgice, veşminte preoţeşti şi tot acum biserica a primit şi icoana hramului „Adormirea Maicii Domnului”, care a fost adusă de la Muntele Athos, socotită făcătoare de minuni. Toate daniile sale, dar şi ale domnilor care l-au urmat, apar în Condica mănăstirii, un act ce avea atât caracter economic, cât şi juridic.

Mândrie arhitecturală a vremii sale

Pentru frumuseţea ei, mănăstirea a fost foarte apreciată de cronicarii vremii, vizitată de foarte mulţi pelerini şi consemnată în diferite cronici.

Călătorul englez Chishull, după ce a vizitat mănăstirea, în anul 1702, a descris-o considerând-o cea mai frumoasă dintre toate cele existente în acea zonă pe care el o vizitase. „Are forma unui dreptunghi alungit, zidit din blocuri de piatră cioplită, despărţită în chilii pentru vreo patruzeci de călugări, cu locuinţă pentru stareţ, o sală de masă comună, cuhnie, ca şi alte încăperi pentru găzduirea străinilor”, a scris epigrafistul englez. Tot el consemna că diferitele părţi ale bisericii sunt strălucite şi bine construite, iar în interiorul bisericii călătorul vede mormintele lui Şerban Cantacuzino şi ale familiei sale, iar pe peretele dinspre apus, chipurile ctitorilor, în timp ce secretarul lui Constantin Mavrocordat, Constantin Chesarie Daponte, a numit această măreaţă ctitorie a lui Şerban Cantacuzino „fala Munteniei”. Aceasta a fost ctitoria la care a ţinut foarte mult Şerban Cantacuzino şi de aceea menţionează în hrisov că a pus cu mâna lui cărămizile de temelie.

Reşedinţă regală

Şerban-Vodă Cantacuzino a îndrăgit mult acest loc, unde şedea mai ales pe timpul verii. Din timpul vieţii, domnitorul şi-a exprimat dorinţa să fie îngropat în biserica ctitoriei sale, ceea ce s-a şi întâmplat. Mănăstirea Cotroceni a fost reşedinţa preferată şi pentru Constantin Brâncoveanu, nepot şi urmaş la domnie al lui Şerban Cantacuzino. După el, un lung şir de domni, cu curtea lor, au trecut pragul caselor domneşti ale Cotrocenilor, în domnii mai lungi sau mai scurte, cu prilejul unor sărbători, ceremonii, sau refugiindu-se de urgia vreunei epidemii, năvăliri sau războaie.

În lunga sa existenţă, mănăstirea a suferit de pe urma cutremurelor de la 1738 şi 1802 şi a incendiilor din 1718 şi 1787, fiind mereu reparată şi împodobită, îndeosebi la 1798 şi 1806.

Domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, care a locuit şi el la Cotroceni, a mărit palatul domnesc şi a reamenajat parcul, între 1852-1853, întrucât, prin deschiderea Şoselei Cotroceni, s-a împărţit în două marea grădină a mănăstirii. În zona de nord a parcului, desprinsă de mănăstire, Alexandru Ioan Cuza, care a locuit şi el la Cotroceni, a înfiinţat, în 1860, Grădina Botanică.

Sub domnia lui Carol I au avut loc lucrări de mare amploare, între anii 1893-1895, când palatul a fost reclădit după planurile lui Paul Gottereau, arhitectul Curţii. Câţiva ani mai târziu, între 1911-1915, arhitectul Grigore Cerchez a refăcut şi latura de nord a palatului, cu elemente de arhitectură românească, precum cerdace, pridvoare, terase, legând-o de edificiul conceput de arhitectul francez. Biserica este şi ea restaurată în anul 1903. De acum, ansamblul Cotrocenilor serveşte drept reşedinţă regală în timpul verilor bucureştene prea fierbinţi. Începând cu domnia Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, Palatul Cotroceni devine reşedinţă regală permanentă. Regele Mihai a locuit aici până în anul 1947.

1984, anul condamnării

După cutremurul din 1940 biserica a fost reparată, iar după 1947, a fost definitiv închisă.

Între anii 1950-1976, în acest ansamblu de clădiri a funcţionat Palatul Pionerilor. S-au făcut reparaţii şi amenajări care au deteriorat interioarele şi au fost demolate unele anexe, construindu-se altele. S-au construit o sală de festivităţi şi alta de sport, iar în spaţiul bisericii a funcţionat cercul de aeromodelism. În anul 1976 pionierii au fost mutaţi şi a început elaborarea unui proiect de restaurare şi extindere a întregului ansamblu în vederea transformării lui într-o nouă reşedinţă prezidenţială.

Un colectiv de arhitecţi, ingineri şi meşteri, coordonat de arhitectul Nicolae Vlădescu, au demarat această lucrare, însă, pentru construcţia ansamblului de la Cotroceni, cutremurul din 4 martie 1977 a avut efecte dezastruoase. Nu atât pentru construcţiile incintelor, cât mai ales pentru biserica din centrul ansamblului. Biserica, neîngrijită timp de 30 de ani, a suferit avarii grave la acest cutremur, partea de nord a pridvorului împreună cu un colţ al pronaosului s-au prăbuşit, iar întreaga structură s-a fisurat.

S-au făcut lucrări de restaurare, extindere şi remodelare arhitecturală la toate clădirile ansamblului, mai puţin la biserică, a cărei demolare a fost hotărâtă în 1984. În afara obiectelor de cult, a iconostasului sculptat, de o mare valoare artistică, şi a unor elemente din piatră, prin grija specialiştilor, s-a mai salvat la demolarea bisericii o suprafaţă de aproximativ 80 mp din fresca originală, mai precis peretele cu portretele ctitorilor din pronaos, realizată de renumitul meşter al epocii Pârvu Mutu. S-au conservat şi fundaţiile bisericii pe întreg perimetrul, la cota de circa 50 cm peste nivelul aleilor, fiind acoperite cu pământ, pe care s-a amenajat un spaţiu verde protector.

Osemintele din cele şase morminte ale necropolei voievodale din pronaos: ale lui Şerban Cantacuzino, ale doi dintre fraţii săi, Iordache şi Matei, şi ale altor trei membri ai familiei, câte s-au găsit la demolarea bisericii, au fost depuse în câte un mic sicriu din lemn, având în interior şi câte o plăcuţă de alamă, gravată cu numele şi anii de viaţă, şi adăpostite în 1985 în Biserica „Fundenii Doamnei”, ctitorie a marelui spătar Matei Cantacuzino.

Reconstrucţia a început în 2000

În anul 2000, Preşedinţia României a promis Fundaţiei Cantacuzino, care reuneşte urmaşi ai voievodului ctitor, că biserica va fi reconstruită. Lucrările efective s-au realizat în mai puţin de doi ani, fiind începute în iulie 2003 pe platoul interior al palatului.

Majoritatea elementelor de piatră, precum stâlpii interiori şi cei ai pridvorului, au fost recuperate din fosta construcţie a bisericii. Din întreaga biserică nu s-a reconstruit decât o parte, şi anume pridvorul şi naosul, sub forma unui „Memorial”. Aşadar, construcţia din 2004 nu a fost completă, pereţii nefiind pictaţi, iar pridvorul a fost lăsat neacoperit. Nu s-au oficiat slujbe, „Memorialul” fiind doar un loc de odihnă pentru rămăşiţele pământeşti ale domnitorului şi ale familiei sale. Ceremonia reînhumării osemintelor domnitorului Şerban Cantacuzino şi ale unor membri ai familiei sale a fost oficiată de vrednicul de pomenire Teoctist Patriarhul, însoţit de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa înaltelor autorităţi de stat şi a personalităţilor publice.

Din 2007 s-a reluat refacerea altarului şi a turlei, iar în prezent se lucrează la restaurarea şi readucerea la viaţă a întregii biserici, care se speră că va fi sfinţită curând de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

„Refacerea bisericii încearcă să recupereze simbolic memoria acestui loc”

„Refacerea integrală a bisericii este un gest de respect faţă de ctitori, faţă de domnitorul Şerban Cantacuzino şi faţă de memoria acestui loc, care a fost definit în primul rând prin sensul pe care l-a dat Şerban Cantacuzino ctitoriei sale. Refacerea bisericii încearcă să recupereze simbolic memoria acestui loc, lansându-se din acest motiv şi un program de restaurare a frescelor din secolul al XIX-lea, salvate în 1984. Nefiind o simplă reconstrucţie, ci un act simbolic, încercăm să punem laolaltă elementele care s-au păstrat, în locul de unde au plecat şi în locul pentru care au fost create, existând o legătură specială între spaţiile care s-au păstrat din timpul lui Şerban Cantacuzino, acum spaţii expoziţionale ale Muzeului, şi refacerea acestei biserici”, ne-a declarat domnul Bogdan Tătaru Cazaban, consilier prezidenţial. Frescele au fost restaurate de o echipă de specialişti coordonată de prof. dr. Dan Mohanu, de la Universitatea Naţională de Arte.

„Încercăm prin această refacere să fim cât mai aproape ca parte stilistică şi artistică, cât şi ca parte iconografică de tradiţie, pentru că aici creaţia îşi are mai puţin locul, iar zidarii şi meşterii au venit totdeauna cu partea aceea de credinţă smerită şi au respectat în primul rând iconografia bizantină”, ne-a declarat doamna Maria Lungu, expert restaurator în pictură murală şi pictură de şevalet, în cadrul Muzeului Naţional Cotroceni.