Mănăstirea Râşca, martor al istoriei triste a Moldovei

În marginea sud-vestică a zonei Fălticeni, în judeţul Suceava, într-o pitorească aşezare geografică, sub muntele Pleşu, pe malul drept al pârâului Râşca, pelerinul care se hotărăşte să înainteze pe valea Râşcăi, în sus, după ce trece de satele Bogdăneşti şi Râşca, zăreşte, sub amestecul de păduri al înălţimilor din stânga, turnurile albe ale Mănăstirii Râşca.

Începuturile fiinţării acestei mănăstiri merg departe în istoria Ţării Moldovei, până la primul Bogdan, domn şi stăpânitor al întregii Moldove. După numele lui, timp de aproape două veacuri, mănăstirea a purtat numele de Mănăstirea Bogdăneşti. La sfârşitul veacului al XV-lea şi în primii ani ai veacului următor, Mănăstirea Bogdăneşti a avut mult de suferit din cauza prădăciunilor. Astfel, la 1510, mănăstirea este prădată şi distrusă până la temelii, iar călugării, împrăştiaţi de invazia tătarilor conduşi de fiul hanului Beti Ghireai.

O mică parte din monahii care au scăpat, adunând sfărâmăturile, s-au gândit să o rezidească cum a fost înainte. Neavând posibilităţi materiale, ei au cerut ajutor domnitorului Bogdan al III-lea pentru refacerea mănăstirii. În urma acestei cereri, domnitorul dădu poruncă şi bani pentru reclădirea mănăstirii, condiţionând însă mutarea ei mai spre munte, pe apa Râşcăi, cu respectarea drepturilor şi titlurilor ce le poseda. În plus, întăreşte proprietăţile cu noi hrisoave, dând totodată mănăstirii, şi moşia sa, Bogdăneşti.

Rezidirea bisericii începe la 6 iunie 1512. Dorinţa voievodului Bogdan al III-lea era aceea de a se păstra numele mănăstirii, Bogdăneşti, aşa cum aveau strămoşii lui la Bistriţa ori la Putna. Gândul, însă, nu şi l-a putut îndeplini din cauza domniei relativ scurte.

Călugării au aruncat clopotele în iaz, pentru ca păgânii să nu le facă gloanţe

Ctitoria lui Bogdan al III-lea a rezistat numai trei decenii. În anul 1538, în timpul unei invazii a turcilor în Moldova, sub comanda sultanului Soliman Magnificul, mănăstirea este, din nou, pustiită.

Reocupând tronul Moldovei în 1541, Petru Rareş, după îndemnul şi planul mitropolitului Grigorie Roşca, dă poruncă şi bani episcopului Macarie al Romanului şi pune temelia unei noi biserici pe locul ctitoriei lui Bogdan al III-lea, păstrând acelaşi hram, „Sf. Ierarh Nicolae“.

Nu mult timp după aceea, potrivit dorinţei influentului mitropolit Grigorie Roşca, este declarată metoc al mănăstirii Pobrota, rămânând astfel până în anul 1677, când mitropolitul Dosoftei închină mănăstirea Pobrota Ierusalimului.

După înfrângerea lui Ioan Vodă cel Cumplit la Roşcani, în 11 iulie 1572, de către turii uniţi cu tâlharii, prin trădarea lui Ieremia Golia, urgia păgânilor cuprinde întreaga Moldovă, trecută din nou prin sabie şi foc. De cumplita pustiire abătută asupra ţării nu scapă nici Mănăstirea Râşca, iarăşi jefuită şi distrusă.

Tradiţia spune că, simţind apropierea primejdiei, călugării din mănăstire s-au urcat în clopotniţă şi, coborând clopotele de la Bogdan şi Rareş, le-au aruncat într-un iaz din faţa mănăstirii, ca nu cumva să le ia păgânii să facă gloanţe, apoi au fugit care încotro prin păduri. Păgânii, ajungând, au prădat mănăstirea, pustiind-o de tot. După trecerea urgiei, întorcându-se călugării, au găsit totul distrus. Timp de aproape jumătate de veac, mănăstirea a rămas în ruină, mai precis până la 1611, an în care marele vornic al Ţării de Jos, Costea Băcioc, şi-a pus în gând să o refacă cu cheltuiala sa, în numele său, al doamnei sale, Candachia, şi al fiicei lor, Tudosca, prima soţie a lui Vasile Lupu.

Prădată în multe rânduri de tătari şi pustiită

Din acel an şi până la 1617, cu banii şi cu sprijinul acestui mare vornic, s-au început lucrările de refacere a bisericii, adăugând vechii biserici un pridvor masiv care a dublat aproape dimensiunile edificiului. Cu prilejul aceloraşi lucrări a fost refăcută, probabil, şi turla veche a naosului, schimbându-se astfel radical înfăţişarea ctitoriei lui Petru Rareş. Cu cheltuiala marelui vornic se repară şi celelalte corpuri ale mănăstirii: chiliile şi clopotniţa, precum şi zidul înconjurător.

Nu trec decât 15 ani de la sfinţire şi ctitoria lui Costea Băcioc, vornicul, la 4 mai 1633 este prădată, împreună cu Mănăstirea Neamţ, de către nişte tâlhari unguri. În 1671, mănăstirea este, din nou, pustiită şi jefuită de tătari. Prădăciunea tătărască se repetă în anul 1674 de către oastea tătară, adusă în ţară de domnitorul Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, pentru a-i sprijini domnia. Mănăstirea Râşca avea să sufere jefuiri şi în 1686, 1691, 1697, pentru ca în 1716, sub domnitorul Mihai Racoviţă, să fie pustiită de-a binelea de tătari. În 1677, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului se află în vizită canonică în Moldova. Mitropolitul de atunci al Moldovei, Dosoftei, cu metania la Pobrota, închină această mănăstire, cu toate averile ei, Ierusalimului. Mănăstirea Râşca, metoc al Pobrotei, nu recunoaşte această închinare, rămânând, după 135 de ani de dependenţă faţă de Pobrota, din nou de sine stătătoare, supusă doar Mitropoliei Moldovei.

Ultima mare urgie asupra Mănăstirii Râşca a venit în anul 1821, când a fost prădată de 40 de turi, rămânând numai zidurile. Refacerea mănăstirii de pe urma acestei distrugeri o săvârşeşte, în anii 1823- 1827 egumenul mănăstirii, arhimandritul Isaiia Râşcanul, considerat un însemnat ctitor, deşi a făcut greşeli de neiertat, schimbând planul bisericii prin demolarea unui perete şi adăugarea unui pridvor, distrugând vechi morminte spre a aduna osemintele la un loc, îngropându-le parte sub proscomidiarul zidit de el, iar parte sub pridvor. În interior, pe peretele nordic al bisericii, în dreptul vechiului pridvor, pune să se zugrăvească din nou tabloul ctitorilor: Petru Rareş şi familia sa, precum şi pe episcopul Macarie. Între 1830-1840, prin grija egumenului Isaiia sunt rezidite cele 12 chilii din partea stângă a mănăstirii şi sunt refăcute chiliile mai vechi.

În perioada marelui război pentru Întregirea neamului (1916-1918), călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniţilor, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentru ca „toţi, în acele vremuri grele pentru ţară, ca buni români, să-şi facă datoria“ (după cum scrie pe o placă de marmură amplasată pe clădirea bisericii în anul 1931).

Noile reparaţii la biserică aveau să fie efectuate în 1923, după incendiul din 1921. În ultimele două decenii, lucrările de restaurare şi de conservare efectuate la Mănăstirea Râşca au făcut ca, astăzi, întreg complexul mănăstiresc să se prezinte pelerinului aşa cum l-a dorit să fie ctitorul Petru Rareş şi urmaşii săi.

Specificitatea picturii

Biserica Mănăstirii Râşca, aşa cum se prezintă astăzi, are un plan triconc dezvoltat în următoarele compartimente: pridvor de dimensiuni mari, pronaos, naos şi altar. În exterior, pe latura de miazăzi, este înzestrată cu un pridvor de mici dimensiuni, deschis, datând dintr-o epocă recentă.

În ceea ce priveşte veşmântul pictural al bisericii Mănăstirii Râşca, cercetările efectuate în ultimele decenii au scos la iveală informaţii deosebit de preţioase. Ceea ce atrage atenţia, privind pictura murală de la Mănăstirea Râşca, este, în primul rând, bizantinismul chipurilor personajelor, grecitatea lor autentică.

Un alt amănunt care atrage atenţia este prezenţa, într-una din scenele din viaţa Sf. Antonie, a unei corăbii tipic mediteraneene, a unei carave, cu silueta ei elegant arcuită, cu catarge subţiri şi corect văzute, în contrast cu imaginile convenţionale ale corăbiilor din pictura ansamblurilor anterioare de la Bălineşti (1493) şi Voroneţ (1547). Surprinde, de asemenea, existenţa unor evidente preocupări peisagistice, cu schiţarea sugestivă a unor profile grămădite şi miniaturale de oraşe-cetăţi.

Rolul de a apăra dreapta credinţă

Prin pictura murală, mai ales cea exterioară, se ridica încă din 1541, la Arbore, stindardul luptei pentru libertate, pentru apărarea dreptei credinţe în faţa expansiunii Semilunii. În acest climat psihologic, în rândurile clerului a început a prinde teren şi a domina curentul monahismului ascetic, cu doctrina sa noncombativă - isihasmul. Promotorul acestui curent în secolul al XVI-lea a fost eruditul episcop de Roman, Macarie, care considera că, acum, principalul efort trebuia îndreptat spre purificarea de păcate, spre o adâncă pocăinţă, spre o viaţă mai pioasă, spre înălţarea lor sufletească pentru a dobândi adevărata fericire în viaţa viitoare.

Pentru ilustrarea şi propagarea în mase a învăţăturii sale, episcopul Macarie avea nevoie de un simbol iconografic. Astfel, alături de Judecata de Apoi, menită să arate că era de acord cu invocarea pedepsei cereşti asupra cotropitorilor, pe faţada de sud a pus să fie zugrăvită Scara virtuţilor, o transpunere iconografică a principiilor enunţate în cartea de căpătâi a monahismului asceticc scrisă la începutul veacului al VII-lea în muntele Sinai de anahoretul Ioan, numit Climax. La capătul de jos al Scării este reprezentat episcopul Macarie, singurul îmbrăcat în veşminte arhiereşti din întreaga procesiune.

Aşezată într-un peisaj de o frumuseţe aparte, ctitoria de la Râşca a lui Petru Rareş şi-a împlinit un dublu rol - rolul evanghelic, de desăvârşire duhovnicească a monahilor, şi rolul de a apăra dreapta credinţă şi de a crea şi păstra opere veritabile de cultură veche, de artă creştină şi de istorie naţională.

▲ În turnul clopotniţei a fost surghiunit Mihail Kogălniceanu

La baza turnului-clopotniţă este amplasată o boltă cilindrică, construită în aceeaşi tehnică bizantină, dublată de arcuri frânte, dar nu cele specifice stilului gotic, ci, după opinia lui G. Balş, dispuse într-o acoladă specifică arhitecturii musulmane. La etajul superior, acolo unde sunt instalate clopotele, ferestrele dinspre interiorul incintei se termină într-un arc frânt, specific stilului gotic. La primul etaj al turnului, degroşată în masivitatea zidului, se află camera în care a fost surghiunit, din ordinul prinţului Mihail Sturza, Mihail Kogălniceanu, pentru că ar fi uneltit împotriva domnitorului. În acest loc, marele om politic a fost închis de la 22 iulie 1844 până la 9 decembrie 1844, fiind păzit permanent, aşa cum este consemnat în cronica mănăstirii, „de un sergent, un caporal şi patru soldaţi“. În timpul acestei detenţii, Mihail Kogălniceanu a scris „Fragmente scoase din cronicile Moldovei şi Valahiei, pentru a sluji la istoria lui Petru cel Mare, Carol al X-lea, Stanislav Lezinschi, Dumitru Cantemir şi Constantin Brâncoveanu“, publicată la Iaşi în 1845, în două volume.