Marea trecere în lumea veşniciei

În tradiţia satului arhaic, fiecare eveniment important din viaţa omului era marcat printr-o ceremonie religioasă şi o masă rituală la care luau parte atât cei din lumea aceasta, cât şi cei din lumea de dincolo. La mare cinste la mesele ceremoniale era, ca şi acum, grâul, element primordial, transformat în pâine şi colaci. „Marea trecere“ la viaţa de dincolo era marcată prin diverse obiceiuri alimentare care erau dedicate în exclusivitate celui răposat, deşi la eveniment luau parte activ doar cei în viaţă. „Prin credinţa în Hristos, prin dragostea pentru El şi prin împlinirea poruncilor Lui, creştinul adevărat ajunge să nu se mai teamă de moarte, căci pentru cel drept şi credincios moartea este un prilej care-l va apropia şi mai mult de Hristos“, a spus teologul Nicolae Preda, doctor în Liturgică.

Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi, a descris câteva dintre obiceiurile alimentare specifice înmormântării. „Trebuie să remarcăm că trecerea de la existenţă la postexistenţă nu era privită cu spaimă. Oamenii de altă dată se împăcau cu ideea morţii datorită faptului că vedeau în ea o trecere, o mare trecere într-o altă lume, «cealaltă lume», «lumea de apoi», «lumea moşilor şi a strămoşilor»“, a spus Marcel Lutic.

Viaţa omului are trei mari praguri - unul este naşterea, unul căsătoria şi altul moartea. Acest ultim prag se desfăşoară pe mai multe etape, conform etnografului. Prima parte se referă la separarea, despărţirea sufletului de trup, a doua se referă la trecerea sufletului de aici dincolo, iar ultima se referă la integrarea sufletului în lumea cealaltă, strămoşii având acum un rol foarte important.

Riturile de separare cuprind „toate practicile pe care colectivitatea sătească tradiţională le înfăptuieşte, începând cu agonia suferindului, etapă dominată de semnele prevestitoare de moarte, şi terminând cu momentul în care convoiul funebru se pregăteşte de plecare spre cimitir“, după cum ne spune Marcel Lutic.

Răposatul lua cu el provizii pentru „marea trecere“

Odată ce sufletul s-a despărţit de corp, acesta se pregătea să plece spre lumea de dincolo. În imaginaţia populară, această trecere presupunea unele vicisitudini, astfel că sufletul trebuia să aibe lângă el unele provizii, precum hrană, băutură.

Atunci când mortul era pe masă, veneau la el rude, cunoscuţi, vecini, prieteni, mulţi oameni din sat, cu o lumânare. În unele zone, se arunca şi câte un bănuţ într-un vas pus în apropierea mortului sau era pus pe icoana de pe pieptul mortului. Mai rar, se aducea şi făină, tămâie.

„Comunităţile arhaice manifestau o grijă deosebită pentru «dotarea» defunctului cu hrană şi băutură, astfel că pe fereastra dinspre miazăzi, în pragul uşii sau la gura podului se punea un pahar cu apă, însoţit de un colac şi o lumânare“, după cum a remarcat Marcel Lutic.

Prin unele sate din Suceava şi Iaşi, atunci când se trecea sicriul peste prag, se punea pe capacul acestuia vase cu mâncare care se dădeau de pomană, iar după ce defunctul era scos afară, se obişnuia să se pună o masă afară, iar lumea se aşeza la aceasta, unde primea mâncare de sufletul mortului, acest obicei arhaic fiind numit şi „masă de ţărână“, „pomana de ţărână“ sau „abur după mort“.

Apaosul de la masa răposatului

Un obicei îndătinat adânc la înmormântare era şi cel al „paosului“ sau al „apaosului“, care constă într-un şip plin cu vin, precum şi un colac care atârnă de o lumânare. Prin Basarabia, vinul se amestecă şi cu Agheazmă, iar prin Bucovina, vinul poate fi înlocuit cu apă curată, amestecată şi îndulcită cu puţină miere, după cum a remarcat etnograful.

Apaosul împreună cu pomul, poamele şi coliva se duceau la biserică, după care, vinul de la apaos era folosit de preot la cimitir, la stropirea mortului înainte ca acesta să fie acoperit.

Stropirea aceasta semnifica, în viziunea poporului, „spălarea mortului şi curăţarea de toate păcatele, ca să se poată înfăţişa curat înaintea lui Dumnezeu“, dar şi ca să „aibă pe cealaltă lume din ce gusta şi cu ce se îndulci“. Uneori, cu vinul rămas se dădeau groparii pe mâini şi pe faţă, „ca să nu amorţească“, sau, aşa cum mai spune etnologul ieşean Ion H. Ciubotaru, „pentru a se purifica după contactul cu trupul atins de moarte“.

Coliva şi faţa lui Hristos

Un element ritual specific doar înmormântării este coliva. Termenul are şi un sens mai general, desemnând „toate prinoasele aduse la biserică, struguri, mere, pere, faguri, caş dulce“. Accepţiunea cea mai încetăţenită în cazul termenului de colivă se referă la fiertura de grâu care se îndulcea, a spus etnograful Marcel Lutic.

Pentru colivă se lua grâu curat, se pisa şi se curăţa de coajă, se punea la fiert cu apă şi se îndulcea cu miere. Coliva se punea într-un vas de lut, unde se împodobea cu miez de nucă sau stafide, din care se forma o cruce încadrată cu un cerc. Din acest aliment se înfruptau după înmormântare toţi cei prezenţi.

În Bucovina, se făcea o legătură între colivă şi păcatele celui mort. Astfel, mâncarea colivei însemna că păcatele erau iertate celui mort sau că cel care mănâncă din colivă preia asupra sa o parte dintre păcatele răposatului.

„Alţii credeau că acest aliment reprezintă faţa lui Hristos şi, de aceea, fiecare trebuie să se împărtăşească dintr-însa“, a spus Marcel Lutic, care a adăugat că poporul credea că pe fiecare bob de grâu se poate distinge faţa lui Hristos.

Pomul cu pomeni

Alte alimente rituale se pun în pom, un detaliu care nu lipsea de la nici o înmormântare.

Pomul era o cracă verde dintr-un „pom roditor de grădină, care făcea fructe bune de mâncat“, în el fiind puse tot felul de poame, proaspete sau uscate, şi tot felul de copturi, „precum mere, pere, prune, nuci, cireşe, vişine, stafide, smochine, turtă dulce, hulubaşi, precum şi alte păsări făcute din făină de grâu curat, alături de colaci, covrigi, scăruţe şi cârliguţe făcute toate din făină de grâu“.

Alte copturi rituale care făceau parte din categoria pomenilor sunt „crestăţile“, colaci de formă triunghiulară, „sfinţişorii“, colaci în formă de opt, „pupezele“, colaci compuşi din mai multe împletituri. Uneori, pomenile pentru mort se fac în formă de scară, deoarece pe scară se suie sufletul spre cer.

Nu întotdeauna pomul se ducea împreună cu pomenile. De obicei, pomul se ducea odată cu mortul, înaintea acestuia, nemijlocit, după sfânta cruce, până la ţinterim“, aici se scutură de poame şi de celelalte pomeni, apoi pomul se împlânta la capul mortului, lângă cruce, sau se arunca într-un râu, vale sau fântână. Pomul avea, potrivit mentalităţii arhaice, rolul de trecătoare din lumea aceasta în lumea cealaltă, ajutând la umbrirea şi susţinerea sufletului după ce a trecut prin toate vămile şi pe urmă.

Prin Banat, în primele opt zile de după deces, se oferă unor băieţi sau fetiţe cu vârsta între şapte şi zece ani turtiţe din făină bine cernută din grâu sau şi din porumb. „Cea dintâi dintre turtiţele făcute se meneşte lui Dumnezeu, a doua Sfântului Arhanghel, adică morţii, a treia Maicii Domnului, a patra mortului, iar a cincea unei rude care a murit de puţin timp înainte de acesta“, după cum a spus Marcel Lutic, conform surselor oferite de etnografi.

Carul tras de boi, ultima petrecere

Petrecerea, ducerea mortului la cimitir se făcea pe vremuri cu sania sau carul tras de două sau de patru perechi de boi negri, boii având în coarne colaci şi ştergare. Uneori erau chiar şi perechi de boi albi, simbolismul culorilor schimbându-se de-a lungul veacurilor.

Pe drumul de acasă până la biserică se făceau câteva „stări“, „popasuri“, „stâlpi“, „evanghelii“, „ectenii“ sau „îngenunchieri“, „odihne“ sau „prohoade“, acestea reprezentând, în mentalitatea poporului, vămile de pe acea lume, care sunt în număr de 12 sau 24. Termenul cel mai încărcat de semnificaţii din perspectiva simbolisticii ritului funerar al ultimului drum, foarte adesea întâlnit în Moldova, este termenul de „poduri“ sau „punţi“.

Cele mai importante „poduri“ sunt cele care se dau la ieşirea din casă, marcând trecerea de la lumea familială la cea comunitară, şi cele de la coborârea în mormânt, acestea, ca şi celelalte semnificând trecerea obstacolelor, vămilor imaginare care ar exista în drumul spre „lumea celor fără dor“.

Podul de la ieşirea din casă constă, în Cucuieţi - Bacău, într-un „covor cu pernă, căldare cu apă, cană, farfurie cu mâncare, lingură, furculiţă, colac şi lumânare, iar în Nimoreni - Basarabia se dăruia „masă încărcată cu bucate, furculiţe, linguri, solniţă, garafă, pahară di rachiu şî di gin, candilă, icoană ca să aibă pi altă lumi“.

În unele zone se dădeau de pomană chiar şi animale, cel mai adesea oi şi viţei, după cum a remarcat Marcel Lutic.

Adesea, aceste poduri se făceau la răscruci, hotare sau la trecerea unor ape. Trecerea unui râu însemna în satele din nordul Moldovei prepararea unui colac al podurilor, peste care, legat cu un ştergar, se trecea cu sicriul.

Alte punţi consistente se dădeau groparilor, la coborârea defunctului în mormânt.

Purtarea soroacelor şi a sâmbetelor

Un moment foarte important al întregii ceremonii era „praznicul“, „comândarea“ sau „pomana“. Încă cu o seară înainte de înmormântare, câteva femei, alături de rudele mortului, începeau a pregăti sarmale, în acea noapte bucatele se puneau pe masă şi se lăsau aşa până în zori, pentru că „aşa-i bine, vine mortul şi gustă din toate“. Alt obicei era ca, în locul unde răposatul şi-a dat sufletul, masa să fie încărcată cu de toate timp de trei zile şi trei nopţi. După ce mortul a fost îngropat, hrana lui era asigurată prin „purtarea soroacelor“, adică a ospeţelor ce se dau în ziua înmormântării, „precum şi la trei şi nouă zile, apoi la trei şi şase săptămâni, la jumătate de an, la un an, la şapte ani şi în ziua sfântului patron al celui dispărut“.

De asemenea, tot pentru pomenirea mortului se „purtau prescurile“ în Postul Mare până la Joia Mare, obicei care odată se mai numea şi „purtarea sâmbetelor“, de aici şi expresia cu încărcătură mai puţin binevoitoare de a-i purta cuiva sâmbetele.

Aceste praguri aminteau de cele pe care mortul avea să le treacă în drumul său spre ceea lume, „la trei zile o vamă, la nouă zile a doua vamă, la trei săptămâni cea de a treia vamă, iar la 40 de zile «vama cea mare»“, a spus etnograful. La masa care se dădea pentru pomană se găsea, în Moldova, zamă de tocmagi, borş, diferite fripturi, sau alte bucate preferate de răposat pe vremea când el era în viaţă.

În ziua înmormântării, cât timp convoiul funerar se afla în drum spre cimitir, mai multe femei pregăteau mesele cu bucate, iar de jur-împrejur, pe mese se puneau colaci cu câte o lumânare. Rudele apropiate celui mort erau chemate la un praznic care avea loc chiar în cimitir, după care se aşezau cu toţii la masă. Preotul face ectenia morţilor, apoi binecuvântează masa. Toţi cei care erau prezenţi la masă gustau mai întâi din apaos, apoi din colivă şi abia apoi din al treilea fel de mâncare aflat pe masă.

„Comândarea“ sau „praznicul“ se termină după o oră-două, la sfârşit preotul făcând ectenie pentru cei vii, moment în care fiecare îşi ia colacul şi lumânarea şi pleacă spre casă.

La „masa de ţărână“ se pune un scaun liber

Prima masă care se dă pentru sufletul mortului se mai numeşte şi „masa de ţărnă“ sau „masa de ţărână“, fapt explicat de etnologi prin raportarea la cultul strămoşilor, de multe ori blidul cu mâncare fiind oferit chiar peste mormânt sau se aşeza pe jos, după cum a spus Marcel Lutic.

Masa de pomană era oferită în schimbul plecării definitive a celui mort, fără reveniri şi întâlniri în lumea celor vii, după cum a spus etnograful.

Primele 40 de zile erau determinante în drumul sufletului către „lumea fără dor“, astfel că în unele sate din Moldova era obiceiul să se dăruiască măcar câte o cană cu apă; mai mult, în primele nouă zile, cel răposat era chemat la mâncare de către cei ai casei, ori de câte ori se aşezau la masă.

Uneori se lăsa câte un scaun liber pentru cel răposat. Prin Banat, acest scaun era împodobit cu un băţ împodobit cu flori, băţ pe care se încolăceşte o lumânare de ceară galbenă.

Un caz special este cel al praznicului de şapte ani, atunci când avea loc dezgroparea, „dezgropania“ sau „dezgropământarea“, când rămăşiţele defunctului sunt supuse celei din urmă purificări: „Se spală os cu os apoi se pun într-o traistă şi-l bagă în groapă la loc“.

Oamenii de altă dată considerau praznicele atât de importante încât, de teamă că urmaşii nu le-ar putea face, le organizau încă din timpul vieţii, fiind numite „pomană în viaţă“ sau „praznic în timpul vieţii“.

Moşii şi strămoşii, din vremuri imemoriale, printre obiceiurile de azi

Sărbătoarea moşilor preceda pe vremuri cele mai importante sărbători din calendarul popular, după cum a remarcat etnograful Marcel Lutic.

„Moşii“ erau un fel de dublare a sărbătorilor celor vii, care aveau loc şi pentru strămoşi, cu o zi înainte de sărbătoarea propriu-zisă. Aceşti moşi, respectaţi foarte strict, făceau parte, din ceea ce etnologii numesc „cultul strămoşilor“, un fir roşu care duce spre înţelegerea comunităţilor arhaice.

„Pe vremuri, ar fi fost 18 sărbători de moşi într-un an, cele mai relevante fiind patru, fiecare corespunzând unui anotimp: Moşii de primăvară sau Moşii de Păresimi, care cad întotdeauna pe 9 martie, de Măcinici, Moşii de Vară sau de Rusalii, ţinuţi în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, Moşii de Toamnă care erau ţinuţi cel mai adesea de Sfântul Dumitru, precum şi de Sfânta Maria Mică, pe 8 septembrie, sau de Ziua Crucii, pe 14 septembrie. Moşii de Iarnă sunt plasaţi de unii etnologi în sâmbăta ce precede Postul Crăciunului, în timp ce alţii amintesc de sâmbăta în care se lasă secul de carne de dinaintea Postului Mare, foarte aproape de Moşii de Primăvară“, după cum a spus Marcel Lutic.

Joia Mare este una dintre cele mai importante date consacrate pomenirii morţilor, la această dată se făceau coalci, colivă şi se curăţau mormintele. Prin Bucovina se împărţeau colaci şi lumânări, iar în Transilvania se făceau chiar mese în curtea sau cimitirul bisericii. De asemenea, se mai făceau pomeni de Paşti şi în special de Paştele Blajinilor, atunci când erau aruncate pe ape cojile de la ouă; tot atunci se duc, în unele locuri, în Duminica Tomii, tot felul de bucate la cimitir, unde lumea ospătează alături de cei morţi din familie. La această sărbătoare nu se pomenesc doar morţii unei familii, ci întregul neam al strămoşilor comuni, întemeietorii de speţă şi de ţară.

Se credea că, în zilele de moşi, cei răposaţi aşteaptă să primească de pomană şi, dacă asta nu se întâmpla, rămâneau supărate. De asemenea, era încurajată oferirea de pomeni săracilor şi străinilor, fiiind dezaprobată schimbarea de pomeni între rude. Se mai credea că mâncarea oferită ca pomană era bine să fie caldă, aşa încât mirosul acesteia îl putea sătura pe cel mort, astfel că, în unele locuri din Moldova, masa de pomană se mai numea şi „aburi“, iar în Muntenia - „aburel“.

Pomenile erau oferite în recipiente speciale de lut, numite şi moşoaice, lutul fiind şi materia cea mai potrivită pentru vasele de pomenire.

▲ Credincioşii primesc moartea cu seninătate

Potrivit teologului Nicolae Preda, doctor în Liturgică, „din punctul de vedere al învăţăturii Bisericii noastre, privitor la destinul omului, moartea este considerată ca sfârşitul vieţii pământeşti, după care urmează viaţa viitoare, ca o ţintă ultimă a oricărui creştin. Moartea este o lege generală şi necesară nu numai pentru cei credincioşi, ci şi pentru cei ajunşi la cea mai desăvârşită biruinţă asupra păcatului. Ea este trecerea într-o existenţă superioară în care sufletul credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea eternă, în nemijlocita apropiere de Hristos, în a Cărui credinţă a murit, mormântul devenind astfel patul de odihnă în care trupul pământesc aşteaptă, la adăpostul crucii, învierea pentru viaţa veşnică la a doua venire a Domnului“.

Moartea este văzută în chip diferit de oameni, astfel, „pentru cei ataşaţi de bunurile pământeşti ea este un fapt înspăimântător; pentru cei ce o consideră un curs al existenţei, ea apare ca ceva firesc şi o primesc cu resemnare; pentru cei credincioşi, care cred în viaţa viitoare şi o consideră ca ultim scop al vieţii, moartea este primită cu seninătate, fiind mijlocul de eliberare din ispitele lumii pământeşti şi de comuniune cu Dumnezeu. Prin credinţa în Hristos, prin dragostea pentru El şi prin împlinirea poruncilor Lui, creştinul adevărat ajunge să nu se mai teamă de moarte, căci pentru cel drept şi credincios moartea este un prilej care-l va apropia şi mai mult de Hristos“, a spus teologul Nicolae Preda.

Slujbele cu rugăciuni pentru pomenirea morţilor (parastasele) se fac după tradiţia Bisericii Ortodoxe, la anumite termene sau soroace. „Explicaţia este una profund teologică, de exemplu: la trei zile după moarte se face pomenirea mortului în cinstea Sfintei Treimi, întru care ne mântuim; pomenirea de la 9 zile se face ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti; la 40 de zile (şase săptămâni) se face în amintirea Înălţării la cer a Domnului; la trei, la şase şi nouă luni se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi; la un an se face spre a urma exemplul primilor creştini, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi sfinţilor ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo; la 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt“, a spus teologul Nicolae Preda.