Martiriul pentru Hristos Cel prigonit din pruncie

La nivel mondial, creştinismul este cea mai persecutată religie. Zilnic, în lume sunt oameni care mor ca martiri pentru credinţa lor în Hristos. De la apariţia în istorie, odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime, în anul 30, când s‑a întemeiat Biserica în urma predicii apostolice din Ierusalim, creştinismul a fost persecutat, mai întâi de mai-marii poporului evreu şi apoi de Imperiul Roman. Toată istoria creştină este marcată de persecuţii şi este luminată de actele martirice ale creştinilor care şi‑au jertfit viaţa pentru a mărturisi lumii că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul neamului omenesc.

Încă de la naşterea Sa, pe care am sărbătorit‑o de Crăciun, Hristos a fost prigonit de mai-marii timpului, de regele Irod, care a dorit să‑L omoare. Acesta, aflând de la magi că au venit în regatul său pentru a se închina noului rege, după ce află de la cărturarii săi că Mesia‑Hristos, potrivit prorocilor, trebuie să se nască în Betleem, gândeşte un plan prin care să‑L omoare pe Pruncul Sfânt. Despre acest episod biblic Evanghelia după Matei ne relatează: „Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s‑a arătat steaua. Şi, trimiţându‑i la Betleem, le‑a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de‑amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi‑mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui” (Matei 2, 7‑8). Imediat după ce pleacă din Ierusalim, magii sunt călăuziţi de steaua minunată până la locul din Betleem unde era Pruncul Iisus. Ajunşi aici, ei se închină Domnului Hristos şi Îi oferă daruri regale: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s‑au dus în ţara lor (Matei 2, 11‑12). Dumnezeu-Tatăl poartă de grijă Fiului Său şi-l trimite pe îngerul Său la Dreptul Iosif, care în vis primeşte cuvântul: „Scoală‑te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce‑ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să‑L ucidă” (Matei 2, 13). El împlineşte imediat cuvântul lui Dumnezeu primit prin înger şi pleacă cu Pruncul Sfânt şi Sfânta Fecioară Maria în Egipt, salvând astfel viaţa lui Hristos. În continuare, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei vorbeşte despre mânia tiranului Irod şi omorârea pruncilor nevinovaţi din Betleem: îIar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s‑a mâniat foarte şi i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2, 16). Evanghelistul Matei, comentând uciderea pruncilor din Betleem, citează din prorocul Ieremia: „Atunci s‑a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia prorocul: Glas în Rama s‑a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt" (Matei 2, 17‑18). Din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ştim că Rahela a fost soţia patriarhului biblic Iacov şi a murit la naşterea fiului ei, Veniamin. Ea a fost înmormântată la Betleem. Textul din Ieremia descrie durerea evreilor duşi în exilul babilonic în anul 586 î.Hr. În Rama (o localitate din teritoriul seminţiei lui Veniamin) erau aduşi evreii prinşi ce urmau să fie exilaţi în Babilon. Sensul plângerii Rahelei este acela că ea era văzută de poporul ales ca „mama prin excelenţă” a evreilor, după cum arată părintele profesor Vasile Mihoc, care spune că, în cazul pruncilor din Betleem, este vorba „de uciderea copiilor Rahelei”, pentru că ea era înmormântată aici. Ea plânge alături de mamele copiilor ucişi din porunca lui Irod. Biserica noastră cinsteşte jertfa pruncilor din Betleem la 29 decembrie, când în calendarul ortodox scrie: Sfinţii 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod. Acest număr al pruncilor ucişi este multiplu de 7, cifra desăvârşirii, acoperind cuvintele biblice „i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui” (Matei 2, 16). Despre uciderea pruncilor, Sfântul Nicolae Velimirovici spune: „Copiii au fost primii mucenici pentru Hristos”.

Omorârea pruncilor la porunca lui Irod arată ceea ce se va întâmpla pe parcursul istoriei creştinismului, când mulţi dintre împăraţii din lumea aceasta au dat porunci de ucidere a celor care au urmat lui Hristos. Mucenicii care au suferit moarte martirică în urma acestor porunci sunt asemenea pruncilor ucişi la Betleem. Între aceşti martiri sunt şi cei pe care îi sărbătorim, în fiecare an, la final de decembrie, care au murit pentru credinţa creştină de Crăciun.

În ziua de 28 decembrie i‑am cinstit pe Sfinţii 20.000 de Mucenici din Nicomidia. Aceşti martiri au murit pentru Hristos în timpul celei mai mari persecuţii împotriva creştinilor din istoria Imperiului Roman, din timpul împăratului Diocleţian, la începutul secolului 4. Alături de el a domnit şi Maximian Galeriu, care după o victorie împotriva etiopienilor în anul 304, întors în Nicomidia (reşedinţa împăratului Diocleţian), a poruncit ca toţi locuitorii acestui ţinut să vină să aducă jertfe zeilor păgâni pentru victoria sa. Creştinii au fost principala sa ţintă, pentru că ei nu aduceau jertfe zeităţilor păgâne. Mai întâi a ordonat martirizarea creştinilor cu demnităţi publice şi în administraţia oraşului Nicomidia. Apoi şi‑a trimis soldaţii prin cartierele oraşului pentru a-i prinde şi martiriza în chinuri pe creştini. În fiecare zi, numărul martirilor creştini creştea în Nicomidia. Fiind aproape sărbătoarea Crăciunului, unii păgâni din cetate l‑au denunţat autorităţilor pe Episcopul Antim, care era sufletul rezistenţei creştine în faţa acestei persecuţii. La sărbătoarea Naşterii Domnului, el i‑a adunat pe creştini alături de el în biserica principală din Nicomidia. Maximian profită de acest lucru şi ordonă soldaţilor săi să înconjoare sfântul locaş pentru ca nimeni să nu scape. Apoi, ordonă să se aducă o cantitate mare de lemne în jurul bisericii şi aşază un altar păgân înaintea intrării în locaşul de cult. Le transmite creştinilor că toţi cei care doreau să‑şi salveze viaţa puteau ieşi, dar trebuiau să jertfească zeilor pe altarul păgân din faţa bisericii. Miile de creştini i‑au răspuns lui Maximian: „Noi credem în Hristos Domnul şi pentru El ne dăm viaţa”. Episcopul Antim i‑a botezat pe toţi catehumenii prezenţi şi a oficiat Sfânta Liturghie, împărtăşindu‑i cu Trupul şi Sângele lui Hristos pe toţi cei din biserică. În acest timp, soldaţii romani, la ordinul lui Maximian, au dat foc bisericii, care a ars timp de 5 zile. După aceste zile, cei care s‑au apropiat de locul martirizării mucenicilor lui Hristos au văzut că era înconjurat de lumină şi peste tot era un miros de bună mireasmă.