Mărțișorul, primul semn al timpului nou

Străvechi obicei românesc, întâlnit cu precădere în satele Moldovei și ale Munteniei, Mărțișorul anunță venirea timpului celui bun. Odinioară, ziua căpăta valențele sacre ale unei mari sărbători, căci deschidea suita muncilor agricole de primăvară, slobozea seva în pomi și consfințea finalul luptei pentru hotare al iernii cu primăvara. Zi însemnată în calendarul popular, 1 Martie sau Mărțișorul reprezintă unul dintre obiceiurile românești care și-au păstrat cu luciditate simbolistica până în vremurile noastre.

Și astăzi, așa cum face de veacuri, măr­ți­șorul adună cele două fire răsucite - alb și roșu - dând de veste că a sosit timpul potrivit ca primăvara să încerce a-și măsura puterile cu iarna. Încrâncenarea se simte în lume vreme de 12 zile, cât iarna, simbolizată în mitologia populară de friguroasa Babă Dochia sau Marta, cum i se mai spunea în regiunile locuite de români, din Balcani, își leapădă câte unul din cele 12 cojoace. Ba în câte un an, când baba e mai năzuroasă, se întâmplă ca timpul să fie năbădăios chiar mai mult de 12 zile. Potrivit marelui folclorist bucovinean Simeon Florea Marian, zilele care trec peste numărul 12 se numesc „zilele împrumutate” sau „împrumutări”. Iar poporul le-a botezat după semnele ce se văd în natură (venirea păsărilor călătoare, mustul ultimelor zăpezi, apariția mieilor): ziua sturzului, ziua mierlei, a cocostârcului, a ciocârliei, a cucului, a rândunelelor, iar cea de pe urmă zi a omătului, țurțurii sau ziua mieilor. „În toate aceste zile, timpul e schimbăcios, acuș ninge, acuș plouă și acuș e soare”, sublinia, la sfârșit de secol XIX, Simeon Florea Marian, în lucrarea sa „Sărbătorile la români”.
În satele românești, apreciază și etnograful Ion Ghinoiu, se consideră că în toate aceste zile, în care cele două anotimpuri se cearcă unul pe celălalt, căutând a birui, Baba Dochia începe a toarce firul timpului de peste an. După ce zilele vijelioase trec, funia începe a crește și tot crește, cât e anul de lung.

Însă tot de 1 Martie satele românești mai consemnau un eveniment important în simbolistica străveche a calendarului naturii. Căci tot acum începea anul nou agrar. Acum, așa cum consemnează Ion Ghinoiu în lucrarea sa „Comoara satelor. Calendarul popular”, gospodarii pregăteau uneltele agricole pentru arat și semănat, începeau curățatul grădinilor și al livezilor, scoteau stupii de la iernat și retezau, cu îndemânare, fagurii de miere.

Mărțișor, mărțiguș, marț

Însă poate cea mai cunoscută marcă a acestei însemnate sărbători a calendarului popular, ajunsă cu bine până în zilele noastre și legată de ziua întâi a celei de-a treia luni a anului, este, de­sigur, șnurul răsucit în alb-roșu - mărțișorul.

Conform cercetătorului Ion Ghinoiu, în străvechime „măr­țișorul se răsucea din două fire de lână: alb și negru, apoi alb și albastru”, ajungând mult mai târziu la formula alb-roșu atât de cunoscută azi în spațiul românesc. Acest mărțișor de lână se oferea fetelor mari nu de 1 martie, așa cum am putea crede, ci în acea zi din martie în care pe cer apărea luna nouă. Luna nouă, vreme nouă, timp nou - aceasta era puterea simbolică a șnurului de lână.

Mai încoace, spre finele secolului al XIX-lea, „în cele mai multe părți din Bucovina și mai cu seamă din Moldova, Muntenia și Dobrogea, este datină ca părinții să lege la 1 martie copiilor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână”, explica folcloristul Simeon Florea Marian în volumul „Sărbătorile la români”. Mărțișorul, mărțigușul sau marțul trebuia legat la gât dimineața, înainte de răsăritul soarelui. Moneda era atârnată îndeobște „de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de matasă roșie și albă”. Mamele și bunicile aveau deplina credință că pruncul, odată dăruit cu un asemenea mărțiguș, va avea noroc tot anul, că va fi pe deplin sănătos și curat precum e argintul.

Atât pruncii, cât și copiii mai măricei îl purtau la gât sau la încheietura mâinii 12 zile, apoi îl legau de ramura unui copac tânăr. Urmărit îndeaproape, pomul cu pricina furniza date despre cum „îi va merge copilului peste an”; dacă pomului îi mergea bine, și copilului avea să-i fie la fel de bine.

În alte zone, cordeluța cu ban era atârnată de ramurile unui porumbar sau ale unui vișin, iar în unele sate exista credința că marțul trebuie purtat până sosesc berzele, sau până cântă pentru prima dată cucul.

În sudul țării, consemna Simeon Florea Marian, fetele și flăcăii purtau mărțișor ca să-i protejeze de soarele alb al primăverii. Exista chiar și o zicere, legată de puterea soarelui în primele zile ale anotimpului cald: „Cine poartă mărțișoare/Nu mai e pârlit de soare”. La sfârșitul lui martie, fetele mutau legătura marțului de pe ramura pomilor peste tufele de trandafiri, iar moneda o dădeau la dugheană, târguind vin, pâine albă și caș. Obiceiul spunea că fata care a purtat marțul avea să aibă fața albă precum e cașul și rumenă ca trandafirul și vinul.

Târguri dedicate mărțișorului în toată țara

Tradiția mărțișorului e astăzi atât de împământenită și cunoscută, încât nu există oraș în care să nu se organizeze târguri tradiționale cu acest prilej. Unul dintre cele mai cunoscute se desfășoară anual la Muzeul Țăranului Român din București. La fel de important, Festivalul Mărțișorului are loc an de an și în inima Moldovei, la Iași.

De la primele consemnări, din secolul al XIX-lea și până în zilele noastre, mărțișorul a străbătut un drum lung, schimbând chipuri și forme, materialul din care a fost confecționat însă păstrând cu strășnicie simbolul - firul răsucit și simbolistica -, funie a timpului, încleștare a căldurii cu frigul, biruința luminii asupra întunericului. Astfel, dacă odinioară marțul se făcea din fire de lână, singurul accesoriu permis fiind un ban, curat, de argint, în zilele noastre șnurul e împodobit cu diferite obiecte cu simbolistică vegetală, de renaștere și reînnoire a timpului, confec­ționate din cele mai inedite materiale: metal, sticlă, piele, pănuși de porumb, pânză de casă, lână, ceramică.